Că după școala primară am fost trimis la liceu, iată unlucru care nu putea să surprindă pe nimeni. Din considerentede natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiș săaibă copii „școliţi“; li se dădeau lecţii de franceză și engleză,de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante șiapoi profesori care- i învăţau bunele maniere. Dar numaiașa- zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să- ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea eraambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copiisă poarte înaintea numelui titlul de doctor. Drumul până la universitate era însă destul de lung și nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să- ţi freci coatele pe băncile școlii cinci ani de curs primar și opt ani de liceu, în fiecare zi câte șase ore, iar în timpul liber să- ţi faci temele și, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea școala, să mai înveţi și franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca și latina, deci cinci limbi plus geometrie și fizică și celelalte materii. Era mult prea mult și nu- ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să- ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi și, mai ales, să te joci și să te recreezi. Vag mi- aduc aminte cum la vârsta de șapte ani trebuia să învăţăm pe de rost șisă cântăm în cor un cântec despre „vesela și fericita vreme a copilăriei“. Și azi îmi mai răsună- n urechi melodia acelui cântecel simplu- simpluţ, dar încă de pe- atunci nu- mi prea venea să- i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc convins. Întreaga perioadă a școlarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n- a fost altceva decât un permanent chin și- o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată de această corvoadă. Nu- mi amintesc să fi fost vreodată „vesel“ și „fericit“ cât a durat acel monoton, searbăd și rece stagiu școlar care ne- a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai frumoasă și cea mai liberă a existenţei, ba chiar trebuie să mărturisesc că nici astăzi nu- mi pot reprima un sentiment de invidie când văd cât de fericiţi, liberi și neîngrădiţi cresc copiii în acest secol.
Tot nu- mi vine să- mi cred ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu profesorii lor cu naturaleţe și aproape ca de la egal la egal, cum se grăbesc voioși spre școală, nu ca noi, stăpâniţi de un permanent complex de inferioritate, cum își pot mărturisi deschis dorinţele și înclinaţiile sufletului lor tânăr și avid de cunoaștere – fiinţe libere, nesupuse constrângerii și artificialului, pe când noi nici nu intram bine în acea clădire blestemată, că trebuia să ne ghemuim în noi înșine ca să nu ne izbim cu capul de jugul invizibil. Școala era pentru noi constrângere, singurătate, plictiseală, un loc unde trebuia să- ţi însușești „știinţa a ceea ce nu merită știut“ în porţii exact măsurate, materii scolastice sau predate scolastic care – simţeam acest lucru – nu puteau să se intersecteze în nici un punct cu viaţa reală și cu preocupările noastre. Să- nveţi în prostie și fără noimă lucruri care nu- ţi folosesc în viaţă, să- nveţi numai de dragul de- a învăţa, iată la ce ne obliga vechea pedagogie. Și singurul moment fericit, cu adevărat înălţător pe care- l dato rez școlii a fost ziua când i- am închis ușa și i- am întors spatele pentru totdeauna.
