Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care vocea ta, eliberată de trupul muritor, începea să -şi caute, timid, cărarea spre visele noastre : atingerile delicate trezeau în fiinţa nocturnă unită care devenisem murmurul în care mi se părea că desluşesc convorbirea niciodată întreruptă de moarte.
Am început sa scriem aceste pagini doar în clipa în care umbra ta, ieşită din materia fremătătoare a oceanului matern, poposea în faţa ochilor mei deschişi în noapte, înfăţişând un chip peste care ruina bătrâneţii şi angoasa morţii nu se abătuseră, de parcă ai fost încremenită în anotimpul unei toamne ce nu mai cunoaşte capăt, asemeni amiezelor prinse în rama tulpinilor de trandafiri.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care mâinile mele erau mişcate de acel duh călător ce se adăpostise, visător, în casa de sinapse şi de pixeli a calculatorului: asemeni laurei lui endriade, inima ta trecuse în miezul mecanismului care se contopea cu mine, astfel încât frazele se desenau, la graniţa treziei, cu claritatea halucinată a unei îmbrăţişări de dimcolo de prag.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care surâsul tău a răsărit , din nou, peste ţărmul pe care îl străbătusem, împreună , în ceasurile în care depănam fericirea, ca pe o poveste de demult: durerea trecea în mine, ca o lamă de foc, iar din adânc tu te iveai, spre a fi una cu mine.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care am ales, împreună, mereu împreună, tăcerea saturată de şoapte ca pe singura noastră patrie- departe de zi, departe de viaţă, absorbiţi în trecutul ce ne era, de acum înainte, singurul prezent al respiraţiei noastre îndrăgostite.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care am înţeles, împreună, că din cuvintele fragile şi ezitante al romanului nostru de dragoste putem zidi casa unde cei de demult să ne poată întâmpina, despovăraţi de durere, de jale şi de regrete, redaţi unui văzduh lichid luminat de soarele ce se pierde între gradini şi străzi toropite, printre câini şi trandafiri, asemeni vântului ce atinge copacii livezilor pierdute, nostalgic şi muzical.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care am presimţit, amândoi, că nu strălucirea efemeră a stilului ce epatează va conta, ci durata de lacrimă a dorului în care ne topim, până la uitarea de sine: indiferenţi la curgerea timpului în care nu ne mai recunoaştem, noi suntem fiinţe de adânc şi de cer, atrase de melancolia ce ne intră în inimi, ca o ploaie calmă de octombrie.
Am început să scriem aceste pagini doar în clipa în care am trecut, împreună, linia de demarcaţie a morţii: cei ce rămân în urmă, vinovaţi şi singuri, pot răscumpara durata vieţii lor rămase doar prin comuniunea cu umbrele, una cu dialectica lor de fum . Un unic drum ni se mai putea înfăţişa, acela al reculegerii, al reveriei şi al nostalgiei şi pe acest drum ce duce spre stingere am ales să mergem, amândoi, de o parte şi de alta a graniţei ce se ridicase ca un zid etanş, de plumb şi de absurd.
Căci moartea ne-a acordat, în fine, dreptul de a rosti cuvintele dragostei noastre. Asemeni unui testament ce se scrie înainte de prag, cu luciditate însângerată, elegia noastră este oglinda în care ne privim, spre a nu ne uita chipurile şi glasul. Iar frazele pe care le căutam, cândva, tu le-ai adus alături de noi, copleşite de lumina amurgului: mâinile se ating, în vreme ce bătaia de inimi are cadenţa valurilor, vegheată de cerul ce este însăşi dragostea ta,nemuritoare şi tandră.
