Note pentru un jurnal al despărţirii( 195)

Dragostea de dincolo de moarte este inconsolabilă şi neliniştită asemeni unei mări ce cu cunoaşte tihna : valurile ei revin din vise şi din reverie, spre a se întoarce, mereu, spre ţărmul unde sunt exilaţi cei ce aşteaptă, ca într-un purgatoriu lichid, eliberarea din captivitatea vieţii, atraşi fiind de genunea în care întrevăd fragmentele fericirii de demult.

Dragostea de dincolo de moarte este tenace asemeni dimineţilor care nu încetează să se ivească, implacabile, ca nişte lame de sânge împlântate în cerul vieţii : zi după zi, an după an, ea se hrăneşte din dor şi se topeşte în dor, una cu substanţa de durere şi de nostalgie în care amurgul se înfăşoară, înainte de stingerea cea din urmă.

Dragostea de dincolo de moarte este tainică şi delicată asemeni unui vânt ce porneşte din grădinile provinciale, ornate de trandafiri, spre a se pierde în largul de mare: desenul ei este caligrafiat de mâinile tremurătoare ale celor care, în curgere de ocean amniotic, dorm somnul ce naşte visele vizionare ale reîntrupării şi regăsirii hipnotice.

Dragostea de dincolo de moarte nu mai vorbeşte cu cuvintele zilei, de vreme ce limba ei noptatecă alunecă printre cei vii ca o boare, abia atingând conturul lucrurilor şi mereu departe de vuietul vieţii, retrasă în cochilia de cristal a memoriei ce arde în inimi, asemeni unei flăcări din farul ce presimte largul, prins în cătuşele ţărmului.

Dragostea de dincolo de moarte se înfăţişează, ezitantă şi tremurătoare, la hotarul dintre noapte şi zi, în clipele în care, despovărat de biologie şi de raţiunea oarbă, cel tulburat de dor atinge porţile de ivoriu ale visului: făpturile pierdute se adună, asemeni unei congregaţii de şoapte, în vreme ce ochiul pulsează, explorând pixelii himerici ai cerului ce nu mai cunoaşte un soare al său.

Dragostea de dincolo de moarte este tot ceea ce ne mai rămâne în zilele în care viaţa ne îndepărtează , mai departe, tot mai departe : niciodată despărţiti, una cu această respiraţie a iubirii, noi refuzăm mediocritatea uitării, locuiţi de dorul pe care dimineţile ce curg ,interşanjabil, nu îl pot alunga sau stinge,niciodată.

Căci dragostea de dincolo de moarte este singurul timp în care mai putem resimţi unitatea refuzată in viaţă : ca nişte scafandri hipnotizaţi de adânc, noi coborâm tot mai departe în această mare de clipe şi de miresme, până ce uscatul de prezent şi de ore este doar o amintire îndepărtată. Şi ştim că¸în cele din urmă, în acest lichid saturat de iubire ne vom pierde şi noi, învăluiţi de cei care nu mai sunt, ca de o lumină a toamnei : pragul pe care îl vom trece atunci va fi poarta pe care o vom deschide, spre a lăsa să treacă spre ţara de şoapte pe copiii rătăcitori, întorşi spre cerul devenit mare, până spre marginile firii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *