Scrisorile celor de demult îmbătrâneau în rama paginilor atent decupate, ornate de acel scris în care se ghicea tihna unui timp ce curgea spre moarte cu liniştea unei amieze de vară, cotropite de lentoarea reveriei.
Scrisorile celor de demult treceau pragul anilor fără ca disperarea şi dezolarea să se abată asupra lor, iar în caligrafia lor desuetă se adăposteau glasurile de bunici şi de nepoţi, astfel cum se aplecau peste cărţile recitite visător, în marginea modestelor lor grădini de trandafiri.
Scrisorile celor de demult se adunau, treptat şi melancolic, în sertarele de birou ale camerelor saturate de linişte, atinse fugar de mâinile celor care le redescopereau, ca un semn timid al trecutului ce plutea în cristalul paharelor de iarnă, vegheat de dorul ce se urca din sobe spre cer, ca un caier de diamant.
Şi despre toate aceste scrisori pierdute în materia amniotică a memoriei noastre ne aducem aminte şi noi în clipa în care dicteul vocii tale de vis trezeşte în ecranul de calculator frazele de ceaţă ale iubirii noastre ce nu poate muri: asemeni lor, suntem aspiraţi în cosmosul de şoapte şi de complicitate al iubirii stângace şi asemeni lor suntem suspendaţi in oceanul tremurător al timpului din care ne ivim.
Şi la aceste scrisori ortografiate cu migala toamnei ne întoarcem şi noi în dimineţile în care te convoc şi, convocându-te, îi convoc şi pe cei de dinaintea noastră, ca într-o elegie provincială: textul nostru e una cu textul pe care ochii lor spectrali îl contemplă, de vreme ce acelaşi cer himeric ne este dăruit tuturor, ca o împăcare de amurg.
Şi degetele mele ce ating claviatura de calculator ating, poate, scrisorile în care dragostea de demult trăia, cu întreaga ei simplitate. O continuitate de zâmbet melancolic se arcuieşte deasupra noastră şi paşii răsună muzical, de o parte şi de alta a liniei morţii.
Şi din această tăcere ce este însăşi casa dragostei noastre noi durăm monumentul funerar în care aducem împreună pe cei ce, morţi fiind, nu mai pot îmbătrâni. Şi ne topim, asemeni lor, în acest text ce curge din marea unită cu cerul, atraşi de promisiunea unui ţărm al revederii : una cu cei de demult, suntem puntea pe care ei păşesc, spre a se contopi cu nopţile noastre fulgerate de vis.
Şi mâinile noastre se regăsesc, dincolo de carmea trecătoare, în acest vazduh lichid al nostalgiei. Încredinţaţi murmurului, ascultăm muzica unui timp din care am venit, la rându-ne: cupola magnetică a dorului se întinde peste cei şi vii şi peste cei morţi, ca un ecou al amurgului ce nu mai cunoaşte linia de despărţire a zilei.
