Ziua a treizeci şi patra
De la refugiul Nacamuli pînă la Zermatt
prin pasul Mont Brulé, o ascensiune de 900 de metri.
Efortul uniform avea o putere hipnotizantă. Cînd panta nu era prea înclinată, nici coborîrea periculoasă, mintea se elibera. Corpului i se încredinţa o sarcină simplă (să urmeze o linie dreaptă pe o platformă), iar mintea, fără nici o oprelişte de-acum, hoinărea pe propria păşune. O altă condiţie necesară meditaţiei: peisajul să nu fie prea spectaculos. Sublimul este strivitor, după cum a arătat Stendhal. În nişte chei zbîrlite de stalactite, îţi vine greu să gîndeşti. Plaiuri blînde, uşor vălurite sînt mult mai prielnice. Memoria ia cu asalt peisajul.
Aşa a fost în dimineaţa aceea, spre pasul Mont Brulé, unde se ajungea printr-o succesiune de văgăuni. Imaginile veneau şuvoi. Dispărea o reprezentare, îi lua locul o amintire căreia i se pierdea firul, care se reînnoda altundeva. Mişcarea, printr-un principiu al termodinamicii, se autogenera.
De ce m-am gîndit în dimineaţa aceea la un bivuac de sub menhirul de pe faleza Lostmarc’h, la escaladele pe pereţii de la Pen-Hir cu o fată-viorea în faţa Mării Iroise şi la partidele nocturne de înot în larg, la Sainte-Anne-la-Palud? De ce imaginile acelea mai curînd decît altele şi de ce mintea mea le frămînta atît de mult? Era oare suprarealistă producţia aceasta de imagini contradictorii? Care să fi fost resortul năvălirii lor?
Cînd eşti un vasal al albului, zăpada serveşte drept oglindă Imaginarului. Despici substanţa peisajului, eşti luat de flux, absorbit în efort. Dintr-odată, se ivesc amintirile. Fără nici un motiv, apare un chip. Este o vizită clandestină iscată din Alb. Fata pe care o iubeam, albă, blondă şi albastră, se invita adeseori în zilele mele de traversare. Mai tîrziu, la Paris, am găsit aceste versuri de Camões, citate de Chateaubriand în Memoriile de dincolo de mormînt: „Dragostea o face atît de atrăgătoare,/ Încît şi zăpada culoarea/ Ar vrea să şi-o schimbe cu ea”.
Da, Albul era un rezervor hipnotic. Armoniza toate acele imaginis cu dispoziţia noastră sau ni le aducea în minte după ce le generase anarhic. Albul: o fabrică de chipuri.
