Ziua a treizeci şi treia
De la refugiul Valsorey la refugiul Nacamuli
peste umărul Biagio Musso şi pasul Évêque,
25 de kilometri şi o ascensiune de 2.000 de metri.
Du Lac a dat deşteptarea la cinci dimineaţa. Trebuia să biruim o diferenţă de nivel de 2.000 de metri şi o distanţă de 25 de kilometri ca să ajungem la refugiul Nacamuli.
Am plecat cu colţarii pe pante abrupte, ne-am pus schiurile într-o trecătoare îngustă, am traversat o văgăună spre coamele unor seracuri. Am urcat iarăşi printr-un culoar strîmt ca să ajungem pe un gheţar, pînă la originea lui, la 1.300 de metri mai sus, după patru ore de mers.
Din nou, în minte, aceeaşi ecuaţie: nici energia, nici forţa, nici sănătatea (şi nici echipamentul) nu constituie armele schiorului de cursă lungă. Doar orele reuşesc să învingă spaţiul. Simpla acceptare a faptului că ele zboară, indiferenţa perfectă faţă de trecerea lor, certitudinea deplină că se consumă: iată ce învinge relieful. „Nu s-ar putea oare să se găsească o ştiinţă care, faţă de Timp, să fie asemenea geometriei faţă de Spaţiu?”, se întreba Maeterlinck. Mişcarea este această ştiinţă: o măsură.
Un alexandrin din Pedepsele descrie măsurarea întinderilor: „După cîmpia albă, altă cîmpie albă”. Era de-ajuns să-ţi repeţi acest vers de Hugo . Într-o zi vom ajunge, timpul îşi va înfăptui lucrarea.
Şi timpul şi-a înfăptuit lucrarea. Refugiul avea cabanier, cabanierul avea clienţi. Pe terasă mai era destul soare pentru un trabuc. Tutunul rece ne zgîria gîtlejul. Fumul filtra razele de soare. Vîrfurile captau încă trăsăturile de penel ale serii şi fiecare dintre crestele dispuse în planuri succesive primea o tentă precisă atribuită de soare, într-un degradeu studiat în funcţie de distanţă: oranj crud pentru cea mai apropiată şi mov închis pentru linia orizontului.
„S-ar putea ca Dumnezeu să fie un mare fumător de havane. Dar este mai cu seamă un mare pictor al munţilor”, a zis Rémoville.
„Ce ciudat totuşi că pictorii nu au dat năvală la mare înălţime”, am zis eu.
„Dar Loppé, dar Ruskin?”
Cel care ni se adresase astfel profita de ultimele raze de soare în pragul uşii. A venit spre noi.
„Încă de la începutul secolului al XIX-lea, unii pictori au ştiut că muntele este paleta supremă. Problema era să ajungă la punctele de perspectivă. Loppé şi Ruskin făceau alpinism.”
Ne-am petrecut seara cu noul nostru prieten. Pierre şi-a povestit copilăria. Tatăl lui, psihiatrul elveţian Jean Starobinski, îl crescuse în veneraţia Artelor şi Literelor. În familia lui erau invitaţi la masă Denis de Rougemont, Nicolas Bouvier, Jean-Bertrand Pontalis. Tatăl îi citea pe Montaigne şi Rousseau, îi scria lui Yves Bonnefoy, îşi publica cronicile, studia psihanaliza şi examina mantica cuvintelor. Între timp, fiul descoperea escalada, se făcea tovarăş de coardă cu campionii anilor 1980, deschidea trasee de mare dificultate, cu pitonul între dinţi, pe versanţii din Verdon. Jean şi-a publicat lucrarea de referinţă despre melancolie, Pierre a devenit ghid montan de mare altitudine. Să fi vrut oare fiul să-şi ucidă tatăl alegînd sporturile extreme? Nu, tatăl şi fiul valorau mai mult decît complexul lui Oedip. Mai curînd decît să-şi omoare tatăl, fiul i s-a alăturat pe alte căi. În felul lui Telemah, care a cutreierat mările ca să-l regăsească pe Ulise.
În tinereţe, atîrnat de surplombe de gradul şapte, Pierre urla în gura mare poemele lui Roger Caillois. În prezent, continuînd să umble pe gheţari şi să forţeze fisurla care şi eu aspiram atît de mult între muşchi şi suflet, între viaţa sălbatică şi rafinamentele spirituale.
Mi-a plăcut acest Starobinski, în stare să evoce în aceeaşi frază aventurile fraţilor Remy – alpinişti celebri – şi Fiicele focului de Gérard de Nerval. Da, era altceva decît atleţii insensibili la creaţie sau decît acei artişti opaci la efort. Pentru că ne săturaserăm de astfel de oameni, încremeniţi pe poziţiile unui dualism prost digerat, despărţind corpul de spirit printr-o linie de netrecut. Cei dintîi erau perfect indiferenţi la literatură. Ceilalţi considerau că sportul este o îndeletnicire de brută. Îi mulţumesc lui Pierre Starobinski pentru seara aceea de la refugiul Nacamuli, cînd a celebrat însoţirea condeiului cu pioletul. În seara aceea, pe munte flutura stindardul unei împărăţii perfecteile din calcar, conducea o galerie de pictură şi publica lucrări despre artă. Aşa înfăptuia el însoţirea.
