Ziua a treizeci şi doua
De la azil la refugiul Valsorey
prin Croix de Tsousse (2.829 m),
15 kilometri şi o ascensiune de 1.600 de metri.
Ei rămîneau, iar noi treceam. Ne-am luat rămas-bun de la călugări. Fie ca cerul să li se arate aşa cum îl cred ei, populat. Ei nădăjduiau fără dovadă, aşteptau ceva de care nu erau siguri: în asta consta nobleţea lor. Noi aveam nevoie de lucruri reale. Ne trebuia muntele în faţa ochilor, panta sub picioare. Nimic nu garanta că zăpada va ţine: se putea porni o avalanşă. Aceasta era singura noastră relaţie cu incertitudinea.
Ne-am strecurat afară în zori. Dincolo de uşă, primele secunde erau o îmbăiere vitală. Organismul se scălda în aerul îngheţat, se trezea din moleşeală. Frigul accelera inima. Acesta era miracolul fiecărei dimineţi, binecuvîntarea fiecărei plecări. Întotdeauna voi prefera începutul lurcrurilor sfîrşitului lor, primul sărut primului copil, plecarea sosirii, zorile amurgului şi puritatea aurorei măruntelor şi îndoielnicelor întîlniri de seară. Întotdeauna am călătorit spre Orient, leagănul soarelui.
Aerul trosnea, zăpada ţinea, ne credeam invincibili. Ştiam că se va face ziuă, iar certitudinea asta ne îmbăta. Ne îndreptam spre lumină, iar frumuseţea abstractă a acestei făgăduieli ne înzecea forţele încă adormite. Din păcate, ne vom îngreuna repede, odată cu trecerea timpului. O zi, asemenea vieţii, duce spre noapte.
Pe văile neprihănite, Rémoville era atent la felul în care schia şi ne dădea sfaturi legate de virajele frumoase. Lăsa o serpentină în spatele lui. Du Lac schia puţin mai mecanic, dar urma pe care o lăsa era destul de pură pentru a nu strica sinusoidele lui Rémoville. Eu aveam grijă să nu cad şi lăsam pe coala albă linii frînte.
Sub culmea Valsorey, în plin versant, vîntul împrăştia firimiturile de lumină căzute din nori. Tuşe plate de fildeş se intercalau printre umbre. Dintr-odată, pe pantă se ivea rapid o formă marmorată luminoasă care pătrundea într-o zonă întunecată de un mare nor cumulus. La comanda Armatei Roşii, El Lîsiţki a creat un afiş revoluţionar reprezentînd un triunghi roşu care sparge un cerc alb aşezat pe fond negru: „Bate-i pe albi cu pana roşie”. La fel ajusta şi vîntul piesele din marchetăria suprematistă. Şi toată această coregrafie, mereu în mişcare, isca o circulaţie care crea iluzia unui munte vrăjit
În timp ce vîntul mîna turmele soarelui la joacă, noi torceam firul traseului nostru. Ziua se scurgea, imuabilă, aparent monotonă, regulată şi puternică, antrenată de ore. Cînd panta se lungea, era de-ajuns să-ţi aminteşti că lumea este alcătuită din date spaţiale finite şi că perseverenţa va învinge distanţa.
Păşind cu grijă, dintr-odată sîntem la refugiu. Atunci, dincolo de uşă, după îndelungata înaintare, începe plutirea interioară, la fel de lentă, la fel de plină, dar imobilă. Se refac puterile consumate prin mişcare
