Dedicată memoriei lui Sorin Titel
Literatura lui Herman Melville este asemeni oceanului pe care, marinar fiind, l-a străbătut: enigmatică, impenetrabilă,locuită de o energie ce nu se lasă domesticită. Lichidă ca şi marea, tainică ca şi ea, literatura lui Melville înseamnă un experiment ce înlătură zăgazurile tradiţionale şi intră în modernitate cu forţa unui furtuni. Uitat în clipa morţii sale, privit cu rezervă şi neîncredere de contemporani, Melville devine doar în posteritate cel care visa să fie.
Poet prin anvergura imaginaţiei sale, profet prin claviatura de tunet a unora dintre paginile sale, existenţialist prin intuiţiile nelinişttite ale prozelor sale, Melville este un sfinx care se cere interogat fără speranţa răspunsurilor leneşe ale raţiunii mediocre. Prezenţa sa se distinge ca un far în apropiere de ţărm: lumina sa bate până departe în larg, trasând în întunericul de valuri calea spre un pământ tulbure şi misterios.
Un profet
Biografia lui Melville, spre a repeta un truism, hrăneşte opera sa, dar relaţia dintre cele două este departe de a fi una mecanică. Melville este, ca şi Joseph Conrad mai târziu, un autor care acordă mării vocaţia de a fi un sinonim al destinului. Navele lui Melville, ca şi cele ale lui Conrad, cuprind o întreagă lume, iar călătoriile lor trec dincolo de marginile firii.
O ambiţie a nemăsurii profetice îl domină pe cel care s-a vrut a fi un shakespearian în tonalitatea şi în vigoarea textelor sale. Contemporan cu cei ce ilustrează un moment de miracol creator în spaţiul american, de la Hawthorne şi Emerson până la Poe, Emily Dickinson şi Whitman, Melville se distinge în acest peisaj al genezei unei noi culturi prin stranietatea unui timbru care nu se lasă incadrat în categorii familiare. Melville contrariază, nelinişteşte, deconcertează. El nu poate fi acceptat decât de cei care au o afinitate a nemăsurii romantice.
Trecerea de la relatările de călătorii la vuietul tragic al lui “Moby Dick” este semnificativă pentru capacitatea lui Melville de a topi în text viaţa şi tradiţia care îl precedă. Capodopera sa este un vast monument în care se pot simţi vocile de dinaintea sa-universul său este unul prin excelenţă intertextual. Cunoaşterea se află în vecinătatea enigmei pe care o relevă aventura. Erudiţia lui Melville este prodigioasă , iar cei de astăzi trebuie să se abandoneze unui autor ce ară întinsul de ape cu tenacitate şi văz profetic.
Şi poate că de aceea, recitită acum, cu un simţ atent la tiparele tradiţiei, “Moby Dick” impune mai cu seamă prin ceea ce i-a şocat pe contemporani: impuritatea, fragmentarismul, amestecul de voci, contaminarea dintre genuri. Ce este textul său? Un roman, o epopee, un poem, o tragedie, un segment apocric vetero-testamentar? Toate aceste elemente alimentează materia din care se hrănesc paginile lui Melville. După cum în personajele sale se presimte materia precedesorilor săi. În damnaţiunea lui Ahab glasul biblic fuzionează cu cel al tragediei shakespeariene. Puţine texte ale modernităţii păstrează această furie de mister ce domină paginile sale.
Taina
Carte ce poate fi doar recitită, cartea lui Melville este doar o parte din acest arhipelag de taine al literaturii sale. A-l reduce pe Melville la statutul de autor al unei unice capodopere este o judecată provocată de eroarea de perspectivă. Proteic, geniul lui Melville nu colonizează doar oceanul pe care navighează Ahab şi ai săi. Dincolo de marginile lui “Moby Dick” se află un vast domeniu al pământului şi al apei, un domeniu peste care alunecă un soare la fel de straniu şi de neliniştitor.
În mai mare măsură decât monumentalul şi bizarul “Pierre sau ambiguităţile” ( un experiment în care romanul dragostei se suprapune peste romanul de educaţie şi poartă pecetea destinului, în ramă gotică) prozele de mai redusă întindere ale lui Melville concentrează în ele geniu al misterului şi al ambiguităţii hipnotice.
Decorul poate varia: el poate fi oraşul în care oamenii interşanjabili trăiesc, anonim, dau poate fi marea şi corăbile pe care umanitatea se refugiază, cu eresurile , speranţele şi urile sale. Dar, dincolo de peisaj, o taină se presimte în “Bartleby” ,”Benito Cereno” şi în “Billy Budd”. Căci, la fel ca şi în “Moby Dick”, timbrul lui Melville anunţă un timp care va veni. Absurdul, cruzimea, simbolul pulsează, cosmogonic, în aceste proze ale lui Melville.
Şi este un semn al destinului că “Billy Budd”, cea mai tainică şi misterioasă dintre prozele sale, îl insoţeşte pe Melville în cei din urmă ani ai săi. “Billy Budd”, cu variantele sale, este triumful unei arte în care tradiţia creştină şi cea seculară sunt stâlpii ce susţin un edificiu al neliniştii. Venit de nicăieri, urât şi iubit, Billy Budd moare ca într-un sacrificiu, doar spre bântui pe cei care rămân în urma sa. Enigma este, în acest ultim Melville, un sfinx care nu îşi va mărturisi taina.
Literatura devine, asemeni cerului, o pânză pe care imaginaţia închipuie arhitectura hipnotică a ambiguităţii ; condiţia umană se repliază asupra ei înseşi, ca intr-un gest de provocare onirică. În cele din urmă, Herman Melville încredinţează misterului întinderea de ocean a paginii albe.
