Între îndurerare și zguduire…

par să se situeze reacțiile planetei (Pământ bănuim… ) în cazul unor evenimente, dacă e să dăm crezare mijloacelor media. Nu e cazul, cu atât mai mult cu cât la o analiză – ca să nu-i zic investigație – mai atentă, rezultă enormitatea formulelor servite cu atâta generozitate și entuziasm. 

Decesul unor personalități mai mult sau mai puțin importante pentru binele omenirii (relativ și acesta… ), e prezentat ca un eveniment care „a îndurerat planeta”; spre pildă, recenta încoronare din Brexitania a fost un minunat prilej mediatic de a scormoni frenetic  trecutul și a le reaminti muritorilor că „moartea prințesei a îndurerat planeta”; e greu de crezut că toți locuitorii planetei auziseră de cea dispărută, chiar dacă periodic ținea în brațe câte un minor african, sau că le păsa de ea. Mai mult, planeta are parte și de  un regim seismic  provocat de câte un deces ilustru sau un eveniment care „a zguduit planeta”. 

O altă inepție mai ales dacă decedatul a fost politician, fiind greu de crezut că adversarii, indiferent câte coroane au depus la catafalc,  s-au zguduit ca la cutremur; cetățenii de rând nici atât, excepție făcând cei slabi de înger(i).  Decența celor din vechime ne învață prin Martialis că „acela suferă cu adevărat, care plânge fără martori”. Mai mult, exhibările lacrimale sonore nu spun nimic și nu pot să zguduie planeta căci, spunea un scriitor „marile dureri sunt mute”; dacă nu ajung la cheremul mijloacelor media.

Prin urmare, dimensiunile planetare invocate mediatic nu au nimic cu realitatea fie și pentru că planeta e foarte diversificată. Putem eventual să ne imaginăm, dacă nu avem ceva mai bun de făcut, durerea sau zguduirea băștinașilor amazonieni, a pigmeilor africani sau a eschimoșilor la  dispariția unei (presupuse) personalități de care însă nu au auzit pentru că nu aveau de ce. Nici izolații din România nu par a fi îndurerați sau zguduiți, având probleme mult mai stringente, chiar și când „mai cade câte-o stea, mai moare câte un rege”, cum scrie poetul nostru. 

Cu ani în urmă prăbușirea unui avion prezidențial european „a zguduit planeta”. S-a lăcrimat abundent într-o anumită direcție, făcându-se abstracție de faptul că pentru unii a fost o posibilitate de a avansa, iar pentru alții un inamic în minus. Mai că era doliu planetar, mediatic văzând lucrurile; sau măcar național, inclusiv la noi dacă memoria nu mă înșală. O zguduire trebuie să se fi produs dar nu planetar ci loco la impactul dintre avion și  solul neutru. 

Recent vecina noastră Serbia a revenit pe plan… planetar prin gestul unui copil cu genă criminală; în zona transatlantică gestul ar fi zguduit pe moment…  națiunea și nu mai mult, îndurerarea de acest fel fiind acolo aproape cutumiară deja. Fiind vorba însă de neprietenoasa (pentru unii!) rămășiță a Iugoslaviei, micul criminal sârb trebuia să zguduie planeta, chiar dacă nu era foarte clar inițial, mediatic cel puțin, câți semeni a omorât. Evident că îndurarea și   zguduirea au o pronunțată și planificată până la abjecție tentă politică aproape… planetară. 

În timpul războiului pentru destrămare, în ciuda repetatelor rugăminți ale fostului Patriarh al Serbiei, aliații și transatlanticii au zguduit cu bombe cu uraniu, sărăcit însă, capitala Belgrad în noaptea de Înviere. Planeta nu s-a zguduit și  nu s-a îndurerat fiind totuși un bombardament creștin, nici când a fost lovită maternitatea eodem loco. În fine, un autobuz cu albanezi a fost lovit accidental de o bombă a eliberatorilor. Nu s-a îndurerat nimeni, s-a zguduit doar mijlocul de transport rezultând –  adică „ar fi rezultat” – cam 40 de morți și expresia „pierderi colaterale”. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *