Una dintre metehnele istoriografiei româneşti este confuzia unor destine extraordinare cu însăşi istoria ţării. Această deprindere, perpetuată conştient sau nu timp de 150 de ani, se trage de la Nicolae Bălcescu, care a căutat cea mai glorioasă filă din istoria românilor şi a găsit-o în istoria lui Mihai Vodă Viteazul, un destin cu totul extraordinar, dar a cărui domnie (1593–1601) a reprezentat o calamitate pentru istoria imediată a Ţării Româneşti, devastată de repetatele invazii ale otomanilor, invazii care, la rândul lor, au dus la legarea de glie a ţăranilor, populaţia fiind chinuită de prezenţa unor imense oşti de mercenari, adesea mult mai ostile decât oştile inamice, la care se adăuga şi o fiscalitate excesivă pentru finanţarea războaielor interminabile în care s-a implicat voievodul. Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că, în termen lung, răscoala lui Mihai Viteazul a dus la o scădere a presiunii fiscale otomane, care ajunsese de nesuportat.
Un fenomen istoriografic similar poate fi surprins şi în cazul lui Vlad Ţepeş (1448; 1456–1462; 1476). Din a doua jumătate a secolului XX, istoriografia română a făcut din domnia principală de doar șase ani a voievodului (1456–1462) un punct de reper al istoriei Ţării Româneşti. Este adevărat că Vlad Ţepeş-Dracula a avut un destin cu totul extraordinar, iar izvoarele istorice sunt destul de generoase în reconstituirea acestuia. Totuşi, la o analiză critică şi nepărtinitoare a surselor, reiese că domnia de șase ani a lui Vlad Ţepeş nu s-a deosebit prin nimic de celelalte domnii ale epocii: voievodul nu a fost un reformator radical al societăţii, nu a fost un justiţiar şi nici un inovator în domeniul militar (de altfel, nici un domn muntean din secolul al XV-lea nu a avut puterea şi mijloacele să facă toate aceste lucruri!), iar faimoasele sale măsuri de dezvoltare a negoţului par a fi simple artificii literare. Bunăoară, profesorul Şerban Papacostea a demonstrat că până şi acele „târguri de graniţă“ în care i-ar fi obligat pe negustorii saşi din Transilvania să-şi vândă produsele en-gros negustorilor români, pentru a le distribui cu amănuntul în interiorul ţării, nu au fost instituite în vremea lui Vlad Ţepeş, aşa cum a pretins istoriografia comunistă, ci în a lui Neagoe Basarab, în cu totul alte circumstanţe istorice. În fine, voievodul nu a avut mijloacele necesare şi nici timp pentru a construi clădiri monumentale, cu excepţia cetăţii Poenari şi a Curţii Domneşti de la Bucureşti (poate şi a mănăstirii de la Snagov, însă din lemn, construcţia actuală datând din vremea lui Mircea Ciobanul).
