A doua zi la ora 9 trebuia să fiu la şcoala alpină de la Gaillands – o faleză stâncoasă situată la intrarea în Chamonix – pentru a instrui un grup de stagiari ai E.M.H.M. Cele câteva fărâme de mâncare rămase pe fundul rucsacurilor au fost consumate într-o atmosferă de veselie, obişnuită reîntoarcerii din ture şi, după ce am avut grijă să potrivesc vechiul ceas deşteptător al cabanei să sune la ora 6, m-am întins pe salteaua de paie, cufundându-mă într-un somn adânc. Când m-am trezit dimineaţă, pendula bătea de ora 8. M-a cuprins un simţământ violent de nemulţumire. Evident că nu avea să se sfârşească pământul dacă nu eram la cursul de căţărare, dar simţul datoriei se revolta în mine. Mi-ar fi fost peste putinţă să ajung până la Gaillands la ora 9, dar, alergând nebuneşte, puteam ajunge la 9:30, chiar înainte ca instructajul să fi început în mod serios. Fără să mai pierd o clipă, mi-am pus rucsacul în spinare şi m-am repezit pe pantă la vale.
Am coborât în fugă pe lespezile abrupte de sub refugiu, cu toate că riscam să-mi frâng gâtul. Am sărit peste morene cu sprinteneala unei capre negre şi după douăzeci de minute mă aflam pe gheţar; alergând la fel de iute ca şi când viaţa mi-ar fi fost în primejdie, mi-a trebuit ceva mai mult de o jumătate de oră ca să ajung la Montenvers. Încă douăzeci şi cinci de minute de coborâre disperată şi, ud leoarcă, cu picioarele sângerânde, eram la Chamonix. Pe bicicletă, după câteva minute soseam la Gaillands…
Primele echipe abia începuseră să se caţăre în coardă pe stâncă şi, dacă aş fi fost curat şi bărbierit, întârzierea mea ar fi trecut neobservată. Dar o barbă de trei zile îmi înnegrea faţa, iar o fâşie de pantalon îmi atârna jalnic, dezgolindu-mi indiscret o fesă. De bună seamă că ţinuta mea nu avea nimic comun cu rigida eleganţă militară. Văzându-mă atât de jalnic echipat, căpitanul chiţibuşar fu cuprins de o furie nebună. Cu ochii ieşiţi din orbite, roşu ca sfecla, cu nasul său lung îndreptat spre mine ameninţător ca un pistol, m-a ţinut în poziţie de drepţi mai bine de zece minute, ţinându-mi un logos care, pentru un sergent de douăzeci şi patru de ani a cărui conduită în luptă fusese citată ca exemplu, depăşea orice limită.
Ochii îmi scânteiau de furie, iar degetele mi se crispaseră lipite de pantalon ca nu cumva să ridic pumnul. Şi m-an abţinut. Apoi, imbecilul galonat m-a trimis la lucru şi printr-un impecabil stânga-mprejur am fost forţat din nou să-mi arăt fundul, dar dimensiunile creierului săi erau de-aşa manieră încât nu şi-a dat seama de comicul situaţiei.
Întreaga dimineaţă am efectuat urcări şi coborâri cu stagiarii în bătaia unui soare de plumb, având gâtul chinuit de o sete cumplită. Când a venit ora mesei şi tocmai mă pregăteam să cobor, am văzut alţi elevi apropiindu-se de mine. I-am întrebat ce i-a adus acolo, mi-au explicat, nu fără unele comentarii lipsite de politeţe, că primiseră ordin de la căpitan să execute căţărări cu mine în tot timpul mesei.
Un singur lucru poate defini noţiunea de infinit: imbecilitatea unora.”
