Eternitate universală…

(spre a nu crea posibilă confuzie cu cea locală, titlul unei savuroase piese de odinioară, Eternitate locală) răzbate implacabil din deja amintita Bibliografie generală a renascentistului Mircea Horia Simionescu; nu e o exagerare, căci operele prezentate, reale sau nu, de autori preexistenți sau nu – irelevant – probează faptul că marile scrieri, fie și inexistente, cuprind lumea, umanitatea din totdeauna și de peste tot. Îmi permit addenda la titluri ca semn al profundei aprecieri. Este uluitor și într-o măsură egală tulburător cât poate fi de comprehensibilă, cuprinzătoare, omniacă, sustenabilă și paradigmatică o bibliografie la nivelul titlurilor doar, prin ea însăși.

Alin Richter Nordau, Povestiri cu maioneză, nerecomandate celor cu sensibilități biliare. 

Hans Fregata, Determinarea gradului de abstracționism la sugari, lectură obligatorie eminamente pentru psihologii specializați pe linia infantilismului (vezi recentul articol din prezenta publicație punktuală).

Phormic Phormidabile, Colecție de insulte la îndemâna șefilor de serviciu, recomandată managerilor, ceo-ilor și tuturor celor trecuți de bunul simț după acapararea  funcției. 

Olga Napoca, Măria-sa omul mic, probabil despre cei care asemenea raselor exoftalmice (pechinezi, spre pildă) nu au simțul propriei dimensiuni.

Geofroy Nicotin, Antologia literaturii borfașe, oare e vorba de conținut sau de originea ei???

Democrit Munteanu, Românul perpendicular, se referă, conform autorului bibliografiei, la cei mai înzestrați români; adaug: realism suprem dacă luăm în considerare expresia „în șpiț mă doare” presupunând poziția verticală, mai mult chiar „mi-e perpendicular”. Se explică multe prin aceasta.

Patrula Semper, Ideea de „mătrășit” și genuflexia la popoarele civilizate, indiferent de ceea ce cred autorii, adică Patrula și Mircea, reiese clar  că practica latroniană (latro , hoț) e general umană indiferent de nivelul de civilizație, doar că unii cred eronat în rolul   dezinfectant al genuflexiunilor…

Marcel Precar, Excitația și inhibiția la tancurile de asalt, depinde în mare măsură de cine le-a fabricat, cine le solicită și cine le comercializează sau donează. 

Marcel Precar, Folosirea elicopterelor pentru optimizarea popoarelor asiatice, același autor analist de tancuri, general, prezintă unele carențe auctoriale asemănătoare celor referitoare la șenilate, fără a-și dezminți astfel numele. Nu se precizează dacă e vorba de Puma (Socat sau nu)? Sau de Black Hawk? Sau de Harrier pilotate princiar? Am afla mai exact care popoare au intrat în programul  de optimizare…

Jacob Maquereau, Când ne îndoim, începem de la mijloc, un titlu care trimite irefutabil la lumbago; o lectură care poate fi optimizată urmărind reclamele la gelurile antireumatice. 

Henri Ledru, Carte pentru analfabeți, un titlu care reflectă poate cel mai bine ideea contemporană de corectitudine, un titlu care refuză discriminarea mai ales dacă observăm – și trebuie să o facem – pe ce culmi se poate ajunge în calitate de analfabet; o analogie la clasicul (vezi Cato M.) „tăcerea prostului  trece drept înțelepciune”.

Ca un adaos perfect, Toro Hynemeyer, Congresul proștilor,  ca toate aceste manifestări, stă sub semnul dubiului legat de alegerea delegaților: cine sunt cei mai îndrituiți să reprezinte prostia??? Aflăm despre „Liga săracilor cu duhul” ramificată în toate țările (pe larg în Bibliografie, dar totuși insuficient…). 

François Bertin, Pentru o incultură mai puțin crasă, mai puțin evidentă, nici bibliograful nostru nu ne spune nici un cuvânt, ceea ce probează că încă din titlu e o scriere inutilă. Posibil pentru analfabeți (vezi supra).

Sara Brotmann, Sfaturi pentru un ticălos, nu cred că sunt necesare…

Marino Portari, Inchiziția caută inhibiția, indiferent de conținutul romanului pe care nu îl cunosc, titlul reflectă un adevăr căci pentru asta a fost creată, ca să inhibe. (vezi deja amintita recent Quinta medievală, partea întâi).

Spiros Ganakis, Generozitatea mortului, nu cunosc conținutul dar dacă nu e vorba de moșteniri, valorează cât lumânarea la capul mortului. 

Aldous Haw, Cum am devenit fanariot, răspunsul total în istoria noastră cu posibile prelungiri în „cum am rămas fanariot”.

Marilena Hardmuth, Prindeți și legați pe artist!, un îndemn pe care adesea îți vine să-l pui în practică, mai ales dacă ești editor, iar artistul se crede scriitor.

John Firmatoris, Furtul sistematic, un titlu care spune totul prin sine. Cunoscătorii știu de ce…

Felix Gramma, Ce avem în buzunare, se poate raporta la obsesiva formulă mediatică „românii scot din buzunar”. 

Christian Gade, Pentru un sistem mondial de gafe, un titlu care reflectă mirabil cum e condusă lumea fără penalități. 

Livio-Cid Causticus, Orașul ruinelor, nu știm dacă e vreo capitală națională sau culturală dar deducem că ,har Domnului!,  acțiunea nu se petrece în spațiul carpato- danubiano –pontic. 

Nu pot ocoli un titlu care trimite în decretatul an aniversar la  academicianul nostru berlinez (titlul nu l-au dat ai noștri așa că nu poate fi retras): Igor Bar, Divanul înțeleptului cu perna. 

În fine, alegerile în tagma scriitorilor se apropie vertiginos; Rudolf Cohen, O literatură înjghebată prin contrabandă, fără nici o aluzie, știe fiecare cum creează. 

La urma urmelor, pentru veșnic îngrijoratele mijloace media o posibilă reclamă întru temperarea crizei: Gustav Zinkweiss, Pledoarie pentru cratița de doi litri. Criza fiind evolutivă, cratița se poate umple și pe jumătate.   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *