Note pentru un jurnal al despărţirii ( 155)

Un singur glas se mai distinge în acest anotimp fără de capăt al doliului: glasul fiinţei unite care am devenit, prin moartea ta. Un singur chip se mai iveşte din acest peisaj lichid, locuit de duhuri şi de himere călătoare, ca de nişte fiinţe ale adâncului mării: chipul fiinţei unite care se priveşte în oglinda proiectând tensiunea de dor a nostagiei. O singură respiraţie se mai presimte în acest aer saturat de miresme şi încărcat de promisiunea revederii: respiraţia fiinţei în care suntem amândoi topiţi, de parcă în ea ar fi intrat toate sevele discrete ale anilor de fericire plăpândă.

Şi nimic nu ne mai poate chema, înapoi, spre lumea ce se ghiceşte, în lumina intensă şi arzătoare a dimineţilor solitare. Şi nimic nu ne mai poate ispiti spre forfota de atomi dezolaţi a curgerii de automate umane. Şi nimic nu ne mai poate îndruma pe cărările ce duc spre un mâine impersonal şi interşanjabil.

Căci acesta este doliul, acel doliu pe care oameni cuminţi şi apteri îl evită ca pe o cămaşă purulentă de care vor să se ferească, ca de atingerea unei boli ce nu ar mai trece niciodată : o prelungă, intimă, dureroasă şi tandră alunecare în oceanul amniotic din care venim, o delicată prefacere ce alungă din cel ce iubeşte şi aşteaptă nerăbdarea, spre a face loc unui sentiment al duratei melancolice, ecran fremătător de calculator peste care se aşterm cuvintele ivite din transa de vis şi de reverie.

Şi în marginile acestui anotimp de amurg şoaptele au înlocuit cuvintele, de vreme ce doar mişcarea lor tainică mai poate evoca paşii de fum ai sufletelor însele. Aici, dincolo de pragul zilei, nu mai este răgaz pentru locvacitatea oarbă şi pentru gesticulaţia grandilocventă. Aici, dincolo de limitele firescului fad, ceea ce domneşte este timpul în care se varsă braţele de râu ale anilor care au fost, ca într-o deltă ce anunţă sosirea mării, mântuitoare. Aici, dincolo de hotarul certitudinilor raţiunii, fotografiile se topesc în pasta de nori şi sunt una cu acest firmament pe care ochii noştri îl contemplă, eliberaţi.

Iar jurnalul ce nu poate avea capăt, precum dorul însuşi, este consemnarea, disperată şi visătoare, a trecerii şi a metamorfozelor. Moartea nu poate întrerupe acest flux ce sfidează porţile dintre lumi. Mai puternică decât uitarea, mai puternică decât rutina amnezică este dragostea : doar ea trasează pe un cer al nopţii linia de înseninare a împăcării, asemeni unui paragraf de încheiere pe cea din urmă pagină a unui roman desuet.

Şi ochii noştri uniţi caută, împreună, cerul care să le fie casă : departe de copleşitoarea apăsare a zilelor ce se abat, implacabil, ei zăresc ţărmul ce îi va primi, în cele din urmă, cu întreaga tandreţe crepusculară a toamnei materne.

Un comentariu

  1. Ungurean Iuliana says:

    SUPERB, PROFUND și
    IMPRESIONANT.

    Cu admirație, stimă și
    respect.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *