Chemarea mării se simte, în noapte, cu claritatea îndurerată a timbrului în care se adună toate vocile sufletelor ce dorm în adânc, doar spre a se ridica, asemeni pescăruşilor, scrutând valurile şi contemplând ţărmul spre care nu se vor mai întoarce niciodată.
Chemarea mării se simte, în noapte, cu tenacitatea unui zbucium ce nu poate conteni, hrănit fiind de zbaterea genezei : nedomesticit de omul trecător, vuietul se înalţă spre cer, unit fiind cu lichidul celest cu care se confundă, în vastul tumult de spume.
Chemarea mării nu mai are , în noapte, nimic din graţia jucăuşă a zilei care a trecut în uitare: promoţiile de valuri ce se abat asupra plajei se disting ca nişte munţi ce aleargă purtaţi de vânt, în vreme ce singurătatea primordială a morţii se înalţă deaspra apei, ca un linţoliu translucid.
Chemarea mării alungă, în noapte, efemerele cărări ale paşilor ce au crescut, cu caligrafie visătoare, în lumina soarelui tomnatec: pământul este cotropit de ape, iar valurile care se retrag spre largul întunecat duc cu sine nostalgia literelor ce au luminat dimineţile inocente ale iubirii.
Chemarea mării somează, în noapte, generaţiile de pescăruşi ce se abandonează furtunii, ca unui joc al închipuirii: inaccesibile privirii trecătoare, ele se presimt ca o respiraţie fremătătoare a mării înseşi, ca un semn al văpăii lichide ce arde în pântecul de somn al undelor sale.
Chemarea mării şterge, în noapte, frivolitatea gesturilor pe care oamenii trecători le imaginează in vieţile lor: cutremurul de ape nimiceşte barierele de uitare în spatele cărora se ascund existenţele lor etanşe şi aseptice, de somnambuli.
Chemarea mării îndepărtează, în noapte, pe cei care privesc zilele lor ca pe nişte şiruri de ceasuri sterpe şi interşanjabile: neliniştea pustieşte plajele şi coboară peste domeniul frământat al furtunii strania pace a contemplării începutului de lume.
Căci în această chemare a mării se întrevede, asemeni unei elegii ivite din buzele ce nu mai pot vorbi, energia fără de saţiu a dragostei înseşi: eliberată de chingile zilei, dragostea celor care nu mai sunt se îmbracă în acest trup de valuri şi de nori călători, separat de pământ prin disciplina de vis a existenţei sale sincopate.
Şi am ascultat, la rândul meu, această chemare de genune a mării de noapte, întârziat în toamnă, pe plajele ce fuseseră martore fericirii noastre din urmă. Iar anotimpul de doliu şi de aşteptare a devenit, prin graţia acestei litanii de tunet şi de şoaptă, un anotimp al aşteptării şi al trecerii.
Şi mi s-a părut că desluşesc, în acest desen alergător de unde, un chip care era al tău. Şi mi s-a părut că regăsesc, în tumultul de valuri, o şoaptă care era a ta. Şi mi s-a părut că simt, ieşită din blocul de vânt al mării, atingerea ta, cea în care se adunau toate atingerile anilor noştri.
Fiinţe marine, fiinţe contopite, fiinţe convocate de dor, am deschis larg ochii noştri nocturni spre a contempla leagănul din care se ivesc visele regăsirii noastre. Şi dragostea care nu poate muri, dragostea care nu poate trece, dragostea care nu se poate închide, dragostea care arde în noi, această dragoste a izbucnit, ca un ţipăt coral al facerii, spre a ne înfăţişa, asemeni unei străfulgerări, edificiul de ape care ne va fi casă, în clipa în care eu însumi nu voi mai fi decât trecut.
Şi am tăcut, amândoi, lăsând doar marea să glăsuiască,cu nedomesticita ei melancolie. Şi am ales să întoarcem privirea spre larg, uitând de truda despărţirii. Şi am rămas să aşteptăm, pe acest ţărm care ne –a fost dat, clipa cea din urmă. Iar timpul a devenit val, ducând spre largul lichid urma paşilor noştri, ca pe desenul unei alte toamne, cea pe care o visam, cândva, eternă şi impasibilă, asemeni unui nor ivit pe un caiet simbolist.
