Note pentru un jurnal al despărţirii (149)

Şi care este oare acea patrie plăpândă şi diafană spre care ne îndreptăm, atunci când clipele irisului nocturn ne îmbie cu alinarea reveriei sincopate, alungând durerea care se aşterne peste noi, ca un strat de frunze ale toamnei târzii?

Să fie această patrie spre care tindem strada domestică şi provincială din Focşani, cea care găzduia, cândva, privirea fetei care avea să devină mamă, înfruntând adolescenţa ce a însemnat, în atâtea rânduri, doar jale, tristeţe şi sărăcie amară?

Să fie această patrie spre care revenim zidurile liceului ce a vegheat amiezele tale, aşa cum le veghează şi pe ale mele, în orele în care inima mea fotografică palpită lângă inima ta, parte din fiinţa unită ce nu încetăm să fim, dimcolo de moarte?

Să fie această patrie surâsul eleganţei autumnale în care te învăluiai, ca într-o mantie de raze, în ceasurile în care oficiai de la catedra modestă ce era îngăduită, ca un refugiu, suplinitoarei ce erai: un timp al provizoratului pe care doar curajul tău discret îl transforma în bucuria de care îşi amintesc elevii tăi, peste ani, cu nostalgică complicitate?

Să fia această patrie sălile de teatru în care mi se păreai că regăseai, alături de cei pe care îi contemplam ca pe nişte duhuri eterice, puritatea de parfum a melancoliei ce se cuibărea în sufletul tău, la adăpost de zilele ce curgeau implacabile? ( căci un eu tainic se ivea din tine, ca un ecou al celei care ai fi putut fi, dacă destinul nu te-ar fi zidit în asprimea vieţii tale).

Să fie această patrie mişcarea de valuri care mă primeşte doar pe mine acum, după ce a fost martora toamnelor noastre cele din urmă: un exerciţiu al privirii ce coboară în adânc, cu tenacitatea îndrăgostită a scafandrului pentru care doar undele sunt adăpostul ce îi mai poate primi neastâmpărul clipelor sale?

Şi poate că în jurnalul în care vocea ta se distinge cu claritatea noptatecă a glasurilor ce se ridicau din marile săli al aparatelor de radio ce sunt doar amintire fragmentele patriei despre care scriem se reunesc, la fel cum se adunau, de demult, atât de demult, bucuriile simple la care ne întoarceam,neîntunecaţi de tristeţe.

Şi poate că în acest jurnal, în care doarme, spre a se trezi, fiinţa ta eterică, de val neîntrerupt, se construieşte, din materia reveriei, conturul patriei tremurătoare în care ne va fi dat să ne reîntâlnim, dincolo de pragul ce înspăimântă doar pe cei care nu au iubit niciodată.

Şi în această patrie sincretică şi lichidă ne vom adânci, ca într-un timp care se întoarce spre sine însuşi. Simţurile noastre vor recunoaşte ceea ce părea pierdut, iar neliniştea căutării va fi ajuns la capătul ei : egală cu sine, ziua de septembrie va curge ca o elegie tremurătoare, în vreme ce ochii noştri se vor închide, spre a putea primi lumina crepusculară a fericirii pierdute, asemeni unei atingeri discrete de soare târziu.