Note pentru un jurnal al despărţirii ( 148)

Cei de demult cunoşteau tihna parfumată a scrisorilor pe care le aşterneau, cu migală naivă, pe hârtiile albe aşteptând să se înalţe, asemenea unor zmee: melancolia lor trecea în materia de cerneală ca un vânt de primăvară, în vreme ce cărţile pe marginea cărora întârziau se acopereau de un strat delicat al timpului, prefăcându-se în cerul arcuit deasupra vieţilor lor de ilustrate plăpânde.

Cei de demult contemplau, din pragul vegetal al caselor lor, curgerea drumului despre care ştiau că avea să se încheie cu preschimbarea în dor: moartea şi despărţirea erau îmblânzite de dedicaţiile pe care le caligrafiau, spre a fi mesaje aruncate în sticlele plutind pe oceanul de clipe ţesut în ceasurile de seară.
Cei de demult cercetau, cu privirile lor călătoare, un cer ce nu era întunecat de ordinea de oţel şi de beton a singurătăţilor noastre: mâinile lor se îndreptau spre a regăsi cărarea de nori ce ascundea promisiunea fericirii domestice, ca o adiere a viitorului ce le era dăruit.

Cei de demult poposeau pe băncile ce adăpostiseră pe cei de dinaintea lor, cu sentimentul continuităţii pe care lama de absurd a morţii nu o poate întrerupe : iubirile lor aveau ceva din alunecarea desuetă a unei balerine de Degas, iar surâsul lor curgea în toamnă, niciodată alungat de ceţurile iernii.
Cei de de demult se odihneau în duminicile în care oraşul lor fragil se topea sub atingerea unui soare simbolist : de departe, din marginea gării de unde trenurile porneau spre lumile pe care ei şi le puteau doar închipui, muzica ceasurilor vetuste trezea din adormire câinii ce vegheau pe străzi şi între case, ca nişte zei ai locului, niciodată întunecaţi de tristeţe.

Cei de demult, cei care mureau spre a se reîntrupa în pulberea saturată de dor a sufrageriilor lor demodate, nu îşi puteau imagina aspra dialectică ce avea să se abată asupra lor: pe ruinele căminelor lor se ridică, astăzi, doar dezolarea de blocuri, iar fotografiile ce le adunau bucuria simplă sunt risipite de vântul uitării. Porţile caselor lor nu se mai deschid spre a primi jocurile copilăriei şi amiezele calme au devenit doar întinderea de pustiu.

Şi poate că la cei de demult, cei pe care îi chemăm de dincolo de fluviul lethe cu dorul nostru, ne gândim în nopţile în care alcătuim, himeric, paginile jurnalului nostru. Amintirile adolescentei provinciale trec în frazele ce se hrănesc din nerăbdarea de iris magnetic. Fericirea pe care ochii tăi au întrezărit-o,cândva, luceşte din nou, iar cuvintele pe care le convocăm sunt cele în care se găseşte rodul de reverie al vieţilor celor de dinaintea noastră.

Şi poate că la cei de demult ne gândim în secundele în care ne regăsim, de celalată parte a liniei vieţii: acolo unde raţiunea zilei nu mai poate domni suverană este doar dragostea ce arde ca un soare blând al lui septembrie, presimţire a marilor vacanţe ce stau să se încheie.

Şi poate că la cei de demult ne gândim în răstimpul de fulgerare al dorului: această patrie a memoriei tremurătoare este singura ce ne mai poate adăposti ,căci dincolo de marginile ei nu se afla decât solitudinea ce sfâşie din carnea mea, ca un vânt plumburiu al sfârşitului.

Şi astfel păşim pe puntea pe care iubirile lor timide o întind, spre a ne primi. Jalea şi durerea sunt alungate de atingerea celor din care venim. Şi mi me pare că vă zăresc, pe tine şi pe fratele tău, în coridoarele casei noastre pierdute, luminaţi de zâmbetul părinţilor voştri. Şi ştiu că atunci fericirea despre care visez ne inundă, ca o ploaie de mai: suntem acasă, iar cei de demult ne îngăduie tihna surâsului lor,întâmpinând pe fiul rătăcitor cu dragostea lor simplă, cea care nu poate muri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *