Adevărul e că mă uimește cantitatea lucrurilor de necrezut pe care oamenii le pot crede ca fiind reale, indiferent cât de năstrușnice sunt cele ce li se cer să fie crezute. Sunt înclinat să pun acest lucru pe seama nevoii neostoite de ocrotire proprie copiilor mari care suntem, nepregătiți să înfruntăm în deplină singurătate crepusculul și moartea, „supremul stadiu de pătimire al unui om”, cum a numit-o Kant.
Cred că setea de ocrotire „din Înalt”, pe care o resimțim ca oameni de altfel maturi, rămâne cea mai mare nevoie afectivă pe care o are ființa noastră conștientă că moare. Se pare că celor mai mulți dintre noi le este greu ca, în clipa aceea, să nu ceară ajutor de „Undeva”, să nu cadă pradă disperării în fața gândului că de-acum totul s-a sfârșit.
