Luiza Caraivan. Despre parenting și alți demoni

Reluând cărțile copilăriei pentru a vedea care dintre lecturi ar mai putea prezenta vreun interes pentru generația Z sau poate chiar pentru următoarea după aceasta (generația Alpha), l-am regăsit pe Mihnea Moisescu, cunoscut generației X pentru povestirile lui științifico-fantastice(Cosmonautul de piatră, Necunoscuta lume de lângă noi). Fără nici o îndoială, generația născută direct conectată la tehnică, știință și fantastic îi adoră pe J. K. Rowling sau J. R. R. Tolkien, iar competiția literaturii științifico-fantastice românești cu serialele de pe platformele de streaming este inegală (sau chiar inexistentă). Cu toate acestea, există câteva cărți ale autorilor români care ar putea fi apreciate de copii și părinți în secolul XXI, iar printre ele se aflăPoveste din cetatea lucrurilor neterminate[1](o poveste fermecătoare pentru copiii din școala primară), Ce-o să spună lumea[2] și Din însemnările unui tată[3].  În cele ce urmează, mă voi opri asupra ultimelor două titluri, pe care le-am citit în anii ’80, la 9-10 ani, și pe care le-am redescoperit acum ca fiind demne de așezat pe raftul de parenting (despre educația și creșterea copiilor) din orice librărie sau, pentru o mai mare vizibilitate, pe o pagină de Instagram, însoțite de fotografii bine alese de departamentul de marketing.

„Ce-o să spună spună lumea?” Este una dintre întrebările omniprezente în comunitățile românești, care cu greu se lasă învinsă pentru  a fi înlocuită cu vreo vorbă bună sau de încurajare. În cartea lui Moisescu, conversațiile, imaginare sau desprinse din experiența cotidiană, pornesc de la această întrebare și stau sub diverse motto-uri care nu și-au pierdut din actualitate„…și cînd sîntem sclavii aparențelor…” (1970:31) „și-atuncea rîsul nostru, chiar binevoitor, le pălmuiește sensibilitatea” (1970:64). Mă opresc asupra „dialogului în timp” dintre părinte și copil, care subliniază evoluția  acestuia în conformitate cu ceea ce părintele a trasat de la începutul copilăriei ca fiind o evoluție acceptabilă:

 

„Băiatul: De ce să nu mă urc, dacă mie îmi place să mă urc?!

Mama: […] pentru că pe urmă tanti Ștefania o să spună că ești un băiat rău […], acasă poți să te joci cum vrei….

Băiatul: … am desenat-o și eu pe Tina cu niște urechi de măgar. Că ea de ce mi-a zis măgar?

Mama: […] dacă-ți arde de desenat pe pereți, du-te și tu în spatele blocului, că acolo nu te vede nimeni și nu mai intrăm în gura oamenilor!

Băiatul are acum aproape 30 de ani și îi aruncă vorbe grele și reproșuri mamei: […] M-am înfuriat și eu, dar n-am țipat… Nimeni nu m-a auzit, nimeni n-ar habar că ne-am luat la harță… Așa că … n-are rost să faci atîta tragedie!” (1970: 32-34)

 

Din însemnările unui tată (1971) se axează mai mult pe ceea ce au spus sau făcut copiii și notează comportamentul adulților de spusele sau faptele copiilor. Moisescu mărturisește că are obiceiul de a trage cu urechea la„discuțiile oamenilor cu care călătoresc într-un autobuz, alături de acre stau pe bancă într-un parc, sau în apropierea cărora mă aflu prin cine știe ce împrejurare” (1971:37), așa încât câteva povestiri sunt „din auzite”.

În povestirea O greșealăcopilul declară că îi place matematica, șocându-și părinții care îi alegeau lecturile, și care, convinși fiind de talentul lui literar, îl înscriseseră la cercul literar, ajutându-l să își îmbunătățească creațiile literare. După ce copilul mărturisește că singur nu s-ar pricepe să scrie atât de bine, adaugă un ultim argument, care vine din trecutul tradiției românești de parenting, ca un arc peste timp care, aparent, nu poate fi întrerupt: „Vreți să mă fac de râs?” (1971:49). Căci, mărturisește tatăl, nu-l pot lăsa pe el, „talentul literar al clasei, să se facă de râs și mai ales, să ne facă de râs” (1971:48).  Concluzia este cea firească, însă rareori auzită: există speranța ca băiatul să redescopere „plăcerea de a păși pe drumul aptitudinilor sale, al talentului său” (1971:50).

În A te enerva e omenește… dar…., tatăl și mama poartă o conversație despre o zi grea la locul de muncă, moment în care băiatul intră pe ușă și punctează ceea ce putea fi singura victorie din ziua respectivă: „I-am bătut pe ăia cu doisprezece la doi! […] Să vezi ce șut am tras! La păianjen!” (1971:17). Mama aude doar sunetul ușii trântite și vede doar noroiul de pe pantofii sport, așa încât victoria se transformă într-o serie de reproșuri legate de greșelile săvârșite de copil până la vârsta de doisprezece ani, pe un ton ridicat, desigur. Tatăl se gândește la ce ar putea spune pentru a-i explica băiatului de ce victoria lui este importantă, dar adulții au necazuri care fac imposibil ca ei să se bucure pentru altcineva, însă

„Am preferat să tac…” (1971:19)

Însemnările lui Mihnea Moisescu m-au trimis imediat cu gândul către alte câteva scrieri mai recente, unde doi tați cunoscuți cititorilor timișoreni și nu numai, își notează conversațiile cu fiii lor, aproximativ de aceeași vârstă cu fiul lui M. Moisescu de acum 50 de ani. Ciprian Vălcan[4] și Robert Șerban (Tata, eu glumesc serios!) notează dialoguri sau frânturi de conversații cu fiii lor, fără a prezenta contextul în care acestea s-au ivit, fără a da sfaturi copiilor sau părinților-cititori și fără a comenta eventualele reacții provocate de replicile copiilor.

Astfel, cincizeci de ani după ce Mihnea Moisescu notează cum supărarea părinților se revarsă asupra copiilor,Ciprian Vălcan consemnează în Amiel și canibalul, ceea ce ar putea fi explicația supremă pentru care se obișnuiește în familiile noastre să se țipe la copii: „un vis cu Elena Ceaușescu al cărui conținut l-am uitat. Îmi amintesc doar că fosta mamă a națiunii țipa tot timpul” (2013:102).

La o primă privire, povestirile lui Moisescu nu au nimic în comun cu aforismele lui Ciprian Vălcan: greșeli de parenting, de comportament al părinților înrădăcinate în tradiția română versus replici geniale extrase din contextul în care au fost gândite și spuse. Cu toate acestea, la o lectură atentă, vom admira curajul pe care Moisescu l-a avut când a pus în pagină dialogurile comune și întâmplările cotidiene de pe scara blocului și vom aprecia mai mult replicile extraordinare din dialogurile cu început și final deschis, puse în pagină de Ciprian Vălcan.

„Vlăduț promite că atunci cînd va deveni președintele Europei va desființa munca. Sînt silit să recunosc că pare să fie cea mai tentantă promisiune electorală din toate timpurile…” (2013: 124), consemnează scurt și cuprinzător Ciprian Vălcan, în vreme ce Moisescu comentează principiile după care se ghidează „echilibriștii”, cei care muncesc puțin „cât să nu se rupă  firul, …, se strecoară cât mai sus, în două picioare, într-un picior, pe burtă, în mîini… oricum, dar cu cît mai puțină trudă” (1971:71)

În aforismele lui Ciprian Vălcan din Socrate și portăreasa[5] reîntâlnim pe Vlăduț, care la șase ani recunoaște: „În lumea reală sunt un laș, dar în mintea mea sunt un erou” (2019:103), iar Mihnea Moisescu povestește ce l-a făcut pe băiat să se simtă un anti-erou, când, de fapt, faptele sale erau menite să atragă admirație. Băiatul citise într-o carte că un desen pentru mama, de ziua ei, o bucură mai mult decât un cadou cumpărat, dar, pentru că nu se pricepe la desen ci la traforaj, decupează cu un mic fierăstrău o pisicuță din placaj. Mama, însă, vede doar rumegușul de pe covor: „mama smulge bucățica de placaj din mîna băiatului. Figurina, decupată aproape cu totul, reprezentând o pisicuță, se frînge în palma încordată” (1970:19).

„Omul de știință trăiește mai mult fiindcă e fericit că a făcut bine, că a inventat chestii” (2019:91), spune Vlăduț, iar Moisescu descrie fericirea copilului care descoperă că poate face un avion împreună cu prietenii, în contrast cu bucuria scurtă  a momentului în care primește un avion de jucărie care urmează să zacă pe un raft: „ (Băiatul) năvăli în casă ca un vîrtej de bucurie. – Mamă! Uite-te ce am făcut. Femeia, surprinsă de această exuberanță nu prea obișnuită la fiul ei, privi dezorientată cele cîteva scîndurici bătute între ele cu cuișoare. … mama hotărî să întărească „vigilența educativă” și eventual … să-i cumpere … o nouă jucărie ” (1971:97)

 

Ciprian Vălcan reușește, în aforismele sale, să aducă copilul în prim-plan și să îl facă să rămână acolo, pe când textele lui Moisescu arată cât de schimbător e locul copilului în tradiția lui „copilul să nu își judece niciodată părinții” sau a lui „cât stai în casa mea, faci ce spun eu”. Poate că generația Alpha va citi cărțile lui Moisescu cu mirare și cu o vagă amintire a poveștilor spuse de bunici, iar aforismele lui Vălcan cu admirație și cu zâmbetul pe buze. Poate că vreo generație care va urma generației Alpha (oricare va fi litera din alfabetul  grecesc, latin, ebraic sau arab folosită pentru etichetare) va căuta să le înțeleagă în context istoric și nu va mai vedea legătura cu cotidianul. Și poate că „am preferat să tac” va rămânesloganul generației tăcute (Silent generation) din care Mihnea Moisescu face parte.

 

[1]Moisescu, Mihnea. 1983.Poveste din cetatea lucrurilor neterminate. București: Editura Ion Creangă.

[2]Moisescu, Mihnea. 1970. Ce-o să spună lumea? București: Editura Didactică și Pedagogică.

[3]Moisescu, Mihnea. 1971. Din însemnările unui tată. București: Editura Didactică și Pedagogică.

[4]Vălcan, Ciprian. 2013. Amiel și canibalul. Editura Cartea Românească.

[5]Vălcan, Ciprian. 2019. Socrate și portăreasa. Editura Eikon.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *