Addenda la JOS!!!

Forma protestelor a cunoscut o democratică dezvoltare multilaterală grație profesioniștilor care însă, în ciuda zgomotelor (vocale, de tobe, de cratiţe bătute cu făcăleţul, etc.) rămân  neconvingători prin programatica meteo sensibilitate și  minoritarism fără legătură cu minoriții. Nu se protestează prelungit nici pe ger şi zăpadă, nici pe caniculă după cum s-a putut constata și în această vară toridă. Sensibilul poet (Alecsandri) simte că românca, „voioasă căprioară”, a respins şi soarele şi gerul, aşa că primul o ameninţă „Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins”, iar al doilea „Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine”; altminteri ambele dăunează tenului sensibil, iar noi suntem un popor „stâmpărat”, crede Negruzzi, în afara momentelor când devenim neastâmpăraţi prin multitudinea protestelor grupusculare. Sezonul bate din nou la ușă…

Protestează bicicliştii, însoţiţi ici-colo, în culmea inconştienţei, de minori triciclişti, pe principiul tricicliştii de azi – bicicliştii de mâine, ceea ce implică pierderea unei roţi. Firesc abuziv deja se pedalează peste tot, trotuarul devenind mai nesigur decât carosabilul; jumătăţile de trotuare de-menajate, sunt realizări aberante în măsura în care pietonul devine minoritar pe trotuar, iar biciclistul face trotuarul. La fel se și trotinetează. 

Despre protestaşii iubitori de câini am scris deja, deci nu revin căci suntem în continuare în spațiul sadovenian, adică locul în care nu se prea întâmplă nimic (nou). Și totuși: crește numărul remușcărilor, adică al mușcăturilor repetate. În rest aceleași târguri de hăinuţe căţelandre, aceleași  doamne cu coc pe cap şi câini de rasă în braţe, pentru tratament ORL la veterinar căci, avertizează şi Alecsandri, toamna „câinii latră la un loc”.

Un protest  cutremurător (doar pământul le-o cam ia înainte, din păcate) va fi al  sanitas-iştilor, minoritari şi ei, dar esenţiali; pe noi ne conving, dar nu şi pe cei care ne şi îi conduc, adeverind eternitatea principiului clasic al medicinei: Quod non sanant medicamenta sanat ferum, quod non sanat ferum sanat ignis, quod non sanat ignis sanat mors (ce nu vindecă medicamentele vindecă fierul, ce nu vindecă fierul vindecă focul, ce nu vindecă focul vindecă moartea). Probabil pe aceasta din urmă mizează conducătorii noştri.

De departe cei mai zgomotoşi minoritari şi suspecţi-dubioşi sunt aşa-zişii ecologişti; nu ştim exact cine sunt,  ce sponsori și  benefice profesii au încât să-şi permită proteste non-stop de-a lungul săptămânilor, ca şi iubitorii de pace-verde prezenţi în orice colţ al lumii unde e rost de proteste şi scandal. Impertinenţă superlativă este însă instalarea corturilor, cu săptămânile, pe gazonul impecabil dintr-o piaţă istorică, gazon făcut din banii punctualilor contribuabili  şi nu din salarul celui care le-a dat aprobare ecologiştilor(?) să distrugă spaţiul verde.

Similară obrăzniciei este pretenția conform căreia aproximativ o mie de semnături au reprezentativitate pentru  peste trei sute de mii de locuitori; sau, în capitală câteva mii (cel mult) de veseli protestatari, pentru  peste două milioane de locuitori. Umorul protestatar provincial a fost atins acum câteva săptămâni când în Timişoara au demonstrat, conform informaţiilor media, aproape… o sută de persoane.

Foarte grav este însă spiritul protestatar mediatic fie și prin faptul că nu depinde de vreun cod meteo; dimpotrivă. Fiind în pericol fiinţa naţională (fără să ne atace ungurii via Băile Tușnad) ), TVR ca purtătoare a năzuinţelor poporului şi înainte de 1989, ne informa acum câțiva ani despre răutatea romanilor, care, după ce că au cucerit Dacia (cinste lor, căci altfel nu am exista), au mai şi jefuit aurul minelor, vreo 2500 de tone, greu totuşi de cântărit căci nu foloseau nici kilogramul nici tona; apoi, ca să ne convingă, tot TVR dă fragmente dintr-un documentar BBC (culmea, englezii comentează jafurile imperialiste ale predecesorilor!) în care ne sunt arătate capodoperele arhitectonice ale Romei „făcute din aurul dacic” spune făţarnicul englez tradus cu prostie zeloasă de o româncă; culmea prostiei britanic-carpatice stă şi în aceea că tot ce ni se arată a fost făcut înainte de cucerirea Daciei, iar teoria revigorării financiare a Romei prin jefuirea noii provincii (unde s-au făcut drumuri, oraşe, etc. ca peste tot în Imperiu)  e cu atât mai ineptă cu cât e clar că nu poţi purta două  războaie, nici unul măcar, ani de zile cu un aerarium secătuit. Şi, pentru ca grobianismul să fie desăvârşit şi spiritul naţional deplin erect sau erijat, aflăm tot pe calea mediatică: „limba română e mai veche decât limba latină”; şi eu care credeam că ea, româna concurează cu sanscrita, cu chineza, sau chiar cu veterotestamentara ebraică, dacă tot credeau unii că fuga în Egipt s-a petrecut undeva pe valea Argeşului. 

Din păcate suntem situaţi într-o tradiţie a extremelor protestatare: înainte de 1989, s-a declanşat un imens protest, aproape planetar, evident atent dirijat, împotriva înarmării nucleare (a unora) şi convenţionale, propunându-se ca România (altminteri exportatoare de armament) iubitoare (şi) de pace (n-am înţeles niciodată de ce unii au voie să exporte armament şi să aibă arma nucleară, iar alţii categoric NU?) să-şi reducă arsenalul şi producţia. S-a iniţiat un referendum naţional și evident 99, 98 % au spus un DA hotărât dezarmării şi, implicit, un NU nemiloasei curse a înarmărilor. Culmea a fost că nu s-au plastografiat semnături (până la un punct, căci unii cetăţeni iresponsabili scriau sudalme crunte pe buletinul referendal), ci s-a mers până în spitale şi aziluri; iminenţi operabili îşi dădeau votul pentru pace înaintea anesteziei generale (finale pentru unii), după cum nonagenari şi centenari surzi, orbi sau analfabeţi rămaşi din regimul burghezo-moşieresc semnau pentru transformarea unui procent din tunuri – în tractoare, şi a obuzelor şi gloanţelor – în becuri (deşi începuseră pauzele de curent, nefiind exclus să revină…) şi tenişi pentru copii şi adulţi. Și iată că vom trece solemn de la 2% din PIB la 2,5% pentru înarmare. Poate un meeting ar fi convingător, pe structura celui împotriva înarmării de odinioară.  

Dacă procentele şi pseudoidealurile de atunci erau aberante prin generalizare, cele de acum, la cealaltă extremă, sunt nesimţite. Şi într-un caz, şi în celălalt, crezul şi admiraţia, presupuse chiar ca sincere (?), sunt ale celui cu mintea băută; ştia Alecsandri ce scrie: „Dar fie ce-a fi, lumea v-admiră, mult ferice…/ Prin voi de cruda soartă sărmanului nu-i pasă./ Oricine bea o ţuică din mâna voastră zice: /„Ah, de-aş avea o cloşcă şi pui ca voi în casă!”/”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *