Baraca ruginie de pe plajă, plină de așchii și de sare, adăpostește plasele de pescuit. Mormanele au din loc în loc plute, ca niște bile turtite. Par încurcate definitiv, se supun una alteia. Sau se lasă pradă degetelor subțiri și abile sau pur și simplu răbdării unui pescar.
Să stau în fața oceanului e un privilegiu. Pe care bineînțeles că îl ignor tocmai pentru faptul că e un miracol și nu se auto-prezintă ca atare. Doar o întâmplare banală face zgomot mult, fără rost. Săgețile soarelui rămân în spatele norilor așa cum acțiunile rămân de multe ori în spatele gândurilor. Alegem să facem doar „câteva chestii”, mai ales acelea dictate de familie, societate, legi. Și uităm să ne întâlnim cu Dumnezeu pe cărarea cea tainică.
O barcă de pescari în derivă, poate să fie purtată de valuri la mal sau trasă în adâncuri. În acea clipă nu se mai poate opta. Alegerea se face în inima pescarului, dimineața devreme, înainte de plecare.
Marcela mă aștepta pe terasă cu cafeaua aburind.
- Pe vremea asta nu vin oaspeți, plouă prea mult, a zâmbit ea, și zâmbetul ascundea și mai tare adevărul.
Daniel îmi povestea despre pescarii de suflete. Povești fără de care nu pot trăi. Sorb din cafea. A început iar ploaia. Marcela cu surâsul ei aduce puțin cu Monalisa.
Mă retrag în camera mea să scriu. Geamul deschis, frig și o imagine gri îmi pătrunde în suflet.
Mizuki. Roman.
Cap 1.
Măcar să apuc să traduc o pagină și să-i scriu și Mariei ceva. Poate că s-a dus la Hans Hammerstein ori tremură de frig la o masă afară cu un flat-white sleit. O femeie solară nu poate sta într-o lumea a frigurilor, a ghețurilor veșnice. Sau poate că tocmai acolo unde nu există nicio altă sursă de căldură, o să-l afle pe Dumnezeu.
Pat îngust, saltea moale, față de pernă albă cu dantelă. O lampă veche, masă de lemn. Aer sărat. O să-i trimit lui Daniel o carte poștală, un obicei demodat.
Mizuki are un fel ciudat de a scrie. La finalul paragrafului sau capitolului, ea întoarce totul cu o frază, ca și cum o existență inversată aduce sensurile originare mai aproape. Ca într-o oglindă. Crizele de furie sunt reamintiri ale trădărilor bărbatului. Adulterul îl ucide – în subconștient – pe partener.
Masa de seară seamănă cu scena verzuie a mâncătorilor de cartofi pictată de Vincent van Gogh. Emil e în capul mesei, cu claia de păr zbârlită ca o coamă de leu furios. Marcela, după ce a tot adus farfurii și cratițe pe masă, s-a așezat în tăcere. Emil i-a luat mâna într-a lui și a apăsat-o ușor ca si cum voia să-i pompeze sângele.
- Mâine ieșim la pescuit în zori, mi-a zis el în timp ce-i strângea mâna. În cuier la intrare ai tot ce-ți trebuie. În valiza ta nu e nimic folositor pentru vremea de aici. Oceanul îți sfâșie mătasea de pe tine.
Privirea lui ardea. La ce mătase s-o referi? Am în bagaj un trening de bumbac, bluză cu fermoar și un tricou gros cu blazonul unei Universități inexistente.
- Solzi nu ai, a continuat el, așa că te rog să iei parpalacul de vânt și ploaie, țoală de vapor, olandeză.
Mestec cu greu ultimul meu cartof din farfurie. E un fel de mâncare care încălzește sufletul dar lasă corpul rece. Marcela mi-a arătat apoi locul unde o să găsesc a doua zi un coș cu mâncare pentru drum. Mă simt ca Scufița Roșie. Ochii lui Emil sunt congestionați.
Îmi mai rămâne o oră să traduc din romanul lui Mizuki. Aștern cuvintele ca mătăniile pe ață, cu pauze aproape invizibile. Când o să revin la editură o să am parte de o surpriză. Traducerea e dată lui Valentin. Cu două mii de cuvinte hrănești un copil, o masă decentă.
Cartofii s-au răcit. Lumina e parcă și mai verde. Marcela are ochii umezi, rețin un plâns care nu ar conteni toată noaptea.
Nu știu ce e cu Daniel, de ceva vreme îmi vorbește convențional, rece, la obiect. Nu sunt sigură dacă mă iubește și asta mă chinuie. Am deschis geamul și m-am așezat la masa de scris. Stropi de ploaie diagonali îmi ating obrazul. Îmi imaginez că atunci când moare cineva, în cele trei zile pe care le are la dispoziție să mai rămână, nevăzut, în lumea de aici, vine să mă viziteze. Unchi, mătuși, cunoscuți, mamă, tată, pe toți i-am primit, le-am zâmbit și i-am încurajat că e totul bine, să nu-și facă griji. Au un obicei comun, se așază pe un scaun, sunt eterici și nu par obosiți, doar uimiți și parcă un pic speriați. Sunt atenți la nuanțele spuselor și la gesturile mele. Dacă Mizuki o să moară înaintea mea, o să avem o seară pe cinste și o să aflu de la ea tot ce-mi doresc. Nu o s-o pot mângâia, de asta îmi pare rău.
E ora 12 noaptea și nu mă ia somnul. Ploaia s-a oprit. Din casă se aud zgomote ciudate. Două voci se ceartă. Brusc, tac. O ușă trântită de vânt sau de un om furios. Plasa cu ochiuri mari a nostalgiei după „vremurile bune” ce-l prinde și scapă pe fiecare nedreptățit. Cu fiecare acces de furie îl face și mai dependent de starea sa.
Un țipăt sfâșie noaptea. Țipătul unui străin. Gol, singur, ca un pește de pradă ce-și uită drumul spre grota sa. Peștele e mut, țipătul străinului îmi sfâșie timpanul și-mi produce o senzație erotică. Lipesc urechea de ușă. Aud vocea Manuelei, împăciuitoare, subțire, speriată ca o pasăre într-o colivie. Țipătul a contenit. Mi-e teamă că nu o să adorm iar mâine în barcă o să fiu ca o momâie. Țipătul a țâșnit iar, cu o forță nemaipomenită. Am scos capul pe ușă. Ochii Manuelei ardeau ca jarul în beznă. S-a apropiat și mi-a zis să mă culc, totul e în regulă. Dar eu vreau să văd Peștele mut care țipă. Îl simt în întuneric ca pe o fiară turbată. În iadul lui privat în care nimeni nu poate să pătrundă, eu sunt deja martor.
Dimineața, în întuneric, simt luciul de plastic al unui ocean toropit de somn. Emil se uită atent cum îmi pun cizmele de cauciuc și haina mult prea mare pentru mine. Îmi trage gulerul și închide o clapetă cu un gest sigur cum ar închide o uniformă de paradă. În tot acest timp se uită fix în ochii mei. Ridic coșul greu, ce-o fi pus Marcela în el? L-am urmat pe Emil care mormăia ceva. Gând către Daniel.
Când am pus piciorul în barcă a început ușor să plouă și un urlet prelung de lup singuratic a venit dispre casă. E prea târziu să mai cobor, nici nu sunt sigură unde e răul cel mai mare.
Răsărit de soare pe ocean. E albastru violaceu. Aflasem în serile trecute despre ritmul fluxului și refluxului, Emil mă dusese să văd bărcile înfipte în nisipul ud al unui golf, ca niște măsele ce se mișcă în așteptarea gingiei moi a oceanului.
Valuri mici cu spumă bat marginile bărcii, cei cinci pescari urmează un ritual. Plasele, un teanc uriaș, par să dezechilibreze barca, dar mișcările de ceas elvețian ale oamenilor oceanului mențin echilibrul. Stau pe o bachetă și privesc la brațele lor cum mânuiesc frânghiile. Emil se oprește o clipă, îmi ia coșul din brațe și-l duce sub punte. Strigă pe Marcel și pe Victor. Peștele așteaptă să fie prins, să fie adus în lumea de sus.
Umbrele difuze se plimbă pe ape, haina mea uriașă se zbate în bătaia vântului ce s-a întețit. Eva într-un morman de cauciuc, ca într-un mormânt din care, într-o bună zi, va ieși la lumină. Pescarii pot să mă arunce în apele învolburate drept pedeapsă pentru faptele clanului femeiesc. Sau o să sfâșie carnea de pe mine, cum dezosezi un pește uriaș, sau o sirenă. Emil povestește des despre sirene. Marcela ascultă liniștită. Sirenele nu sunt ceea ce crede lumea. Sunt mult mai frumoase la chip, au pielea de culoarea fildeșului și se tânguie ușor: aman, aman. Mă gândesc la mica sirenă a lui Andersen și simt puterea sacrificiului din dragoste. Vreau și eu o asemenea iubire. Mi-aș da pielea pe niște solzi verzi și pe saliva ca o umoare ușor sărată. Sirenele, spune Emil, sărută nemaipomenit, au limba subțire și îți intră până-n adâncul trupului.
- Dacă îți iese în cale o sirenă, zice Victor, nu te mai întorci la țărm.
- După ziua asta nu o să mai am suflet, m-am speriat eu.
Pescarii au râs.
- E bine să pierzi ceva, ca să câștigi ceva. O să pierzi moartea, asta o să pierzi…
Cum o să mă mai iubești, Daniel? Nu simt nicio iubire personală de la tine, doar indicii ale unui cadru divin, în care totul e Dragoste. Dar eu, ca o sirenă cu inima încinsă cu cercuri de fier ca fidelul Heinrich, o să te scufund cu mine în apele primordiale ale oceanului.
„Pe tine nu te iubește nimeni, asta crezi tu”, cuvintele lui Daniel revin. Pe prispă în timpul ploii, în strânsoarea brațelor lui. Mirosul de lemn, ploaia. Și peștii care înoată peste tot, portocalii și zglobii, previn orice act de neiubire.
Neiubirea o să fie interzisă în viitor.
Barca s-a zguduit, parcă trecuse peste o stâncă, sau o spinare de balenă. Sărmanul Iona. Fericitul Iona. În exil e și salvarea. Chitul în care locuiește e generos, îl ascultă pe revoltatul Iona, îi dă răgaz. Trei zile, timp de pace. Pe spinarea lui Iona ar putea crește solzi și să rămână în cavitatea rece și umedă a chitului. În haina de vaporean pe care mi-a dat-o Emil mă simt ca Iona. Și o să cunosc mormântul înainte să mă nasc în viața veșnică. Mormântul de ape și balena care mă așteaptă. Emil îmi ia brațul și mi-l strânge, mă zbat.
- Cine a urlat azi noapte? mă revolt.
- Fiul sirenei, a zis Victor.
- Nu știam că sirenele au fii. Cum faci dragoste cu ele?
- Ca și cu o femeie, nicio diferență, a rânjit Emil.
Nori negri se văd în zare. Nu-mi place când cineva mă ia peste picior. Romanul lui Mizuki, proaspăt ieșit din fina hârtie sfâșiată, e ca Venus ce iese din spuma mării, acompaniată de mici pești portocalii. Mi-e greu să înțeleg alunecările sub blatul biroului ei, mai ales când intuiesc că viața ei de zi cu zi e de o banalitatea înfiorătoare. Care e Mizuki cea adevărată? Nu există prea multe informații despre ea pe internet, un premiu luat după debut, descrierea unei conferințe la care fusese invitată dar la care nu s-a dus și interviul din revista glossy. Când Mizuki scrie despre sirene, vorbește de fapt despre ea când e singură și se plimbă ca o piele uscată de pește pe țărm. Femeie și scriitoare. O combinație cât se poate de stranie.
Ce caut eu printre pescarii de suflete, așa cum îi numește Daniel? Ce pot să observ, e un fapt banal, drum al amiezei către dimineață, al ploii către senin, al sațietății către foame, într-un decor gri. Haina de cauciuc în care stau e foarte grea. Aș vrea să fiu de ajutor cu ceva. Emil îmi face semn să stau jos. Barca se leagănă. Victor și Manuel dansează cu plasele ca niște gladiatori ai oceanului. Ave, imperator, morituri te salutant! Retiarii, oamenii cu plasa, în căldările fierbinți ale morții. Într-un ritual al așteptării, al salvării, al trecerii de la viață la Viața eternă, prin moarte. Publicul orb al amfiteatrelor se extaziază când simt fluturii morții când se așază pe pleoapele lor. Moartea închide cercul și-i înghite pe cei care se cred stăpânii acestei lumi. Doar gladiatorii ies din acest cerc.
Barca se leagănă. Mormanul de cauciuc e nevoit să se legene și el, palid și portocaliu. În cele câteva pagini pe care le-am tradus, apar deseori pești, în acvariu, într-un iaz, chiar și pe imprimeul delicat al unei rochii.
- Mâine se anunță soare, am zis apăsat. Aș vrea să vizitez satul. Marcela mi-a promis să-mi arate câteva magazine, brutăria, florăria, minimarketul nou.
