Fiecare roman al lui Constantin Eretescu, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai „literaturii post-exilului” (expresie propusă de regretatul critic și istoric literar Mircea Anghelescu), constituie un eveniment editorial, marcând o minuțioasă explorare în substanța unor teme ce imprimă acestei proze o fizionomie cu totul aparte. Recent apărut la Editura Spandugino, în seria dedicată reputatului scriitor, romanul Capcana este o tulburătoare mărturie a înstrăinării, a disoluției identității în timp și spațiu, a inițierii prin rituri sacrificiale și a presimțirii necunoscutului ce ne înconjoară, impalpabil și volatil, precum adierile fulgurante ale vântului. Narațiunea se articulează, la un prim nivel de lectură, pe o intrigă detectivistică, prilej de a-l redescoperi pe Constantin Eretescu în ipostaza unui redutabil floretist al suspansului, dar și al strategiilor textuale de creare a unui orizont de așteptare ori de căutare febrilă a adevărului, dincolo de nebuloasa de ipoteze ce răsar la tot pasul. Este, în același timp, un roman cu inserții mitologice, cu neașteptate epifanii și mistere, ale căror semnificații de profunzime pot trece neobservate la o lectură de suprafață.
Existența protagonistului, Zachary (Zach) Scheperd – Ciobanu Zaharia –, glisează necontenit între aici și dincolo, între realitatea prezentului trăit în țara de adopție, America, și amintirile din România natală, tot atât de reale în planul experiențelor personale, însă reverberând cu neașteptate ecouri în conștiință. Întâmplările de altădată, trăite sub semnul tăcerii și al unor circumstanțe misterioase, își dezvăluie rosturile adânci în lumina noilor evenimente care bulversează viața unei întregi comunități. În jurul lui Zachary se desfășoară, concentric, toate firele narative. Profesor de istoria civilizațiilor la un colegiu de pe coasta de nord-est a Statelor Unite, află, într-o zi de toamnă, de uciderea uneia dintre secretarele școlii, Debbie Lewis. Dacă până atunci dusese o existență echilibrată și rânduită de mici obișnuințe, pe nesimțite, după tragica întâmplare, totul se descompune lent, dar sigur, ca un castel de nisip măcinat de forța valurilor. Descoperă destul de curând că este urmărit continuu, supus unei supravegheri nedisimulate, că locurile prin care trece sunt împânzite de camere de luat vederi prost camuflate, ce pătrund până și în intimitatea propriei locuințe. „Gândul că era urmărit îi păru inacceptabil” (p. 206), cu atât mai mult cu cât Steve Maynard, detectivul care conduce ancheta și se preocupă într-un mod cu totul special de cazul său, îi invadează viață, dorind să-i cunoască, în fiecare moment, orice mișcare. Cu toate acestea, luciditatea lui Zach rămâne intactă, fără a dezvolta ceea ce am putea numi drept un complex de tip Big Brother. Cu două decenii în urmă, plecase dintr-o societate oarecum similară din acest punct de vedere: o lume a informatorilor, a microfoanelor ascunse și a perchezițiilor clandestine, devenite instrumente de control ale statului totalitar. Totuși, spre deosebire de spațiul american, unde toți sunt volubili, dau informații (solicitate sau nu), trag concluzii (corecte sau eronate), se avântă într-o plasă de vorbe și deducții mărunte privind asasinarea lui Debbie, amintirile din România poartă însemnul unei adevărate școli a tăcerii. O tăcere intensă, obsesivă, adeseori insolentă, ale cărei mecanisme le-a deprins atât de bine, încât, în momentele de dedublare, de adresare către un alter ego imaginar, monologul interior din proza tradițională este substituit cu mult mai pătrunzătorul stil indirect liber.
Moartea lui Debbie îi declanșează un șir de nopți albe, bântuite de gânduri, imagini și amintiri întretăiate, care-și caută invizibile puncte de legătură: „Fluturele gândului zbura în zigzag, dintr-un perete într-altul, la Malvina, la Gwen, la Debbie, la Zahu și-napoi” (p. 39). Dacă „legea și ordinea sunt principiile care ne guvernează existența” (p. 13), înseamnă că o moarte violentă, precum cea produsă în cazul unui asasinat, surpă echilibrul lumii, destabilizează, descătușează instinctele atavice, provoacă rumori și poate chiar o percepție distorsionată asupra realității. Zach rememorează, aproape involuntar, câteva episoade semnificative din trecutul lor comun, descifrând dintr-odată altfel gesturile și cuvintele tinerei: „Debbie Lewis dădea năvala peste el din toate gândurile” (p. 30). Existența ei i se pare compusă dintr-un morman de cioburi tăioase: „Un timp fracturat în mii de segmente disparate, compus din elemente eterogene, ca un mozaic suprarealist” (p. 29). În pofida contradicțiilor care o caracterizau – un amalgam de gesturi provocatoare și timidități inexplicabile –, ea avea totuși un anume fel de a fi care o făcea recognoscibilă în orice relatare. Înmormântarea tinerei, deși este redată într-o succesiune contrapunctică (precedată fiind de înmormântarea Malvinei și apoi de cea a bunicului Zahu) i se pare suspectă: sicriul închis și mormântul fără cruce, situat undeva la marginea dinspre apă a cimitirului, nu poartă pecetea vreunui sacrificiu cu funcție reparatorie. Printr-o subtilă incursiune antropologică, prilejuită de cursul său despre enculturație, Zach analizează semnificațiile sacrificiilor omenești săvârșite de către azteci. În acest context, Constantin Eretescu mânuiește cu precizie arta contrapunctului, grație unei elaborate rețele de analepse și prolepse, stabilind o conexiune cu riturile sacrificiale din cultura tradițională românească. Rememorând sacrificiul la care asistase în tinerețe, în apropiere de Siriu, Zach se oprește asupra cuvintelor bunicului său: „Sacrificiul unei vieți pentru binele întregii turme” (p. 229). Potrivit vechilor credințe, pentru restabilirea echilibrului lumii și ieșirea din haosul provocat de faptele oamenilor, sacrificiul unei ființe nevinovate devine inevitabil: „În lipsa dovezilor și a pedepsei care se cuvenea celui care a provocat moartea secretarei, el era cel care avea să sufere consecințele crimei. Oaia oferită ca tribut haitei de lupi. Care dintre ei a fost cel care l-a ținut în brațe atunci când era pregătit pentru sacrificiu?” (p. 237)
Dar cine sunt „lupii” și cum glisează epica dinspre intriga polițistă de suprafață spre substratul mitic care declanșează o suită de întrebări fără răspuns și de enigme imposibil de rezolvat în ordinea materială a lumii? Și, mai ales, cum se metamorfozează sacrificiul, în cazul lui Zach, într-un rit de inițiere în teritoriile morții? Iată câteva ramificații esențiale pe care cititorul este invitat să le descopere, căci rosturile lor adânci se află în trecut, în pădurea de la Siriu, acolo unde sunt și duhurile bune ale naturii, dar și lupii amenințători: „Străbătu pădurea, atent acum la fiecare zgomot. Nu se gândise niciodată până atunci că lupii acolo își duc viața, în umbra mestecenilor pe lângă care mergea” (p. 228). În lumea sa adoptivă, „lupii” capătă forme omenești. Sunt prefigurați de visul premonitoriu al lui Zach, în ipostaza celor doi câini negri care-l hăituiesc – un vis ce revine terifiant, pe măsură ce pânza se țese în jurul său: „Revăzu, între vis și realitate, cei doi câini negri care-l atacaseră în noaptea dinainte. Aceleași fiare sălbatice, cu boturile căscate și colții ca niște pumnale, se repezeau la el să-l sfâșie. Nu știa cum să se apere” (p. 30).
Alți doi profesori ai colegiului, Mike Bird și Barry Harrington, se lansează într-un ping-pong de ipoteze, trecându-le însă mereu pe sub reflectorul lui Zach: fiecare are „narativul” lui, fiecare a avut în trecut o experiență amoroasă cu Debbie, însă o divulgă mereu doar pe a celuilalt. Pe de altă parte, Zach devine victima propriei curiozități care alimentează momentele de suspans. Mike sudează – uneori exagerat – firele, omite intenționat lucrurile importante, făcând ca ancheta să se extindă în toate direcțiile. Ipotezele se întrețes ca-ntr-o pânză de păianjen: unele seamănă cu firele viguroase, la vedere, precum cele anunțate ritos de Steve Maynard și preluate cu promptitudine în presă, cu toată panoplia de tehnici mediatice de manipulare a realității, dar altele sunt mai subțiri și mai ascunse, constând în presupunerile lui Mike și Barry. Deși se afirmă că toți sunt suspecți în egală măsură, vorbele aruncate frugal prind alte contururi în articolele și buletinele informative din presă, unde Zach devine, brusc, principalul suspect de crimă. Cu toate acestea, el alege calea opusă confruntării directe: „Voiau să afle detalii, dar mai ales să urmărească modul în care suspiciunile, asemenea spotului de lumină pe scenă, cel care mătură spațiul și se oprește când asupra unuia, când asupra altuia dintre actori, puteau să dezvăluie un fapt revelator. Altfel decât pe scenă totuși, cei prinși în gheara luminii încercau mai degrabă să se comporte firesc, urmărind, în același timp, pe cel care ar încerca să se strecoare în lungul pereților și să dispară. În ce-l privește, între el și detectivi remarca și o deosebire. El nu era interesat să-l descopere pe criminal. Pentru asta exista poliție. Pentru asta plătea taxe. Ca să-și facă ei datoria” (p. 73). Însă tot el este cel care va admite: „Lumea asta a încetat de mult să mai aparțină inocenților” (p. 77). O lume în care, fără îndoială, trebuie restabilită ordinea, Legea…
Alături de lupi, regăsim simbolul păsării de pradă, prefigurat nu doar de numele lui Mike Bird, ci și de afirmația sa: „Vulturii se învârt pe deasupra cadavrului, spuse. Parcă-i și vezi cum planează. Ceea ce mă sperie la păsările astea mari e fanatismul” (p. 33). Prototipul este reprezentat mai cu seamă de Steve Maynard, detectivul obstinat și rigid în acțiunile sale. Omniprezent, acesta nu face niciun efort să-și camufleze prezența sau trecerea. Automatismul său verbal – „O să verificăm, poți să fii sigur” – sună șfichiuitor, ca un refren ascuțit. Arta portretului se reliefează la superlativ în descrierea sa fizică, cu fine aluzii comportamentale: „Un bărbat masiv, cu o față asimetrică, bulbi mari de carne de mărimi inegale plasate deasupra sprâncenelor, sub ochi, mai mult sub cel stâng, și în jurul gurii, evocându-i lucrarea neterminată a unui sculptor care a pus ghemotoace de lut pe capul modelului, dar n-a apucat să le întindă. Fălcos. Îmbrăcat într-un indescriptibil costum de culoarea nisipului. Cincizeci, poate că cincizeci și cinci de ani. Păr de culoarea cenușii. Față roșie, lucioasă, de om care a patrulat mulți ani în frig pe străzi. Poate că și seboree” (p. 17). Din prima clipă, Maynard își adulmecă prada: „Nu pari să fii de aici. Ce fel de accent e ăsta?” (p. 22), i se adresează el lui Zach, introducând în țesutul tematic al romanului condiția străinului și premisele izolării sale de comunitatea în care trăise până atunci. Cursurile prezentate în fața studenților, îndeosebi cel despre migrație, constituie ample secvențe metatextuale, ce prilejuiesc o pasionantă incursiune documentară, pentru a face distincția între exilați și emigranți: „Exilatul pleacă din țara lui definitiv” (p. 159). Poate că și aceasta este o fațetă a capcanei, fiindcă Zach va înțelege, la un moment dat, că nu mai are unde să fugă în această lume. America rămâne doar un vis, o iluzie: „Străin în țară străină” (p. 195); „Se descoperea singur, într-o lume străină, pe care nu o înțelegea și care refuza să-l accepte. Mai mult, îl respingea în cele mai felurite moduri. Descoperi, dintr-odată, o neașteptată asemănare între viața pe care o trăia el, cea a bătrânului Zahu la Siriu și, de bună seamă, viața încheiată înainte de vreme a Malvinei” (p. 213). Apare mereu, ca o graniță de netrecut, discrepanța dintre „tu” și „noi”, întărită în final de Barry: „Un om al altui timp, al altui loc. […] Din păcate, nu gândea ca noi” (p. 243).
Șansa plecării definitive din România se datorase căsătoriei cu Gwen, tânăra americană pe care Zach o întâlnise în România după moartea mamei sale – o dispariție învăluită, la rândul său, în misterul unui presupus asasinat. Gwen reapare intempestiv în timpul anchetei, după douăzeci de ani de absență, și dispare în același fel, lăsând în urmă un lanț de omisiuni: „O viață cu găuri mari, în care nu poți găsi nimic. La fel a fost viața Malvinei. Și nu altfel cea a bătrânului Zahu” (p. 171). Se prea poate ca, pentru Zach, iubirea să fi fost imboldul lăuntric ce l-a determinat să treacă oceanul în căutarea unei fericiri iluzorii: „Dragostea era cea care te trimitea la capătul pământului, să te zbați să recuperezi femeia pierdută, toate astea doar ca s-o pierzi apoi din nou. O nesfârșită goană, dublată de vigilență și nesiguranță. Tot ea era aceea care te făcea să abandonezi confortul și liniștea în care trăiseși până atunci, ca să te zbați să-i cucerești sufletul inaccesibil” (p. 191).
Întâmplarea din America îl ajută să-și înțeleagă mai bine propriul trecut. De altfel, o idee similară regăsim într-un interviu acordat de Constantin Eretescu revistei Viața Românească (nr. 5–6, 2001, pp. 43–49): „Trecutul este reevaluat continuu. Un proces dinamic. Rezultatele sunt mereu diferite”. Tot astfel, trecutul lui Zach se înfiripă din frânturi de amintiri, readuse de fluviul memoriei afective și inserate cu naturalețe în nișele prezentului, alcătuind o substanță omogenă pe care sunt grefate secvențele epicii, cu personajele și relatările lor. Zach deschide, aleatoriu, câte o ușă spre trecut și se instalează cu toată ființa sa în interstițiul creat, asemenea unui călător în timp. Uneori, planurile se disjung firesc, fără niciun avertisment, căci nu există lungi spații de trecere, cu excepția viselor, prelungiri onirice ale realității: „Se grăbi să se culce, hotărât să iasă din lumea în care se afla” (p. 111). Alteori, este o formă de evadare, provocată de împrejurări ori de presimțirea unei vulnerabilități: „Evadă din realitate și se trezi la Siriu” (p. 137). Însă cele mai stranii treceri creează impresia că se află acolo de când lumea: „Era la Siriu, pe terasa casei lui Zahu” (p. 187). Majoritatea retrospectivelor conduc, așadar, spre Siriu, spre o lume adâncită în sine, protejată de pădurea adâncă și de drumurile neasfaltate, unde oamenii se adunau pe prispa casei bătrânului Zahu ca să asculte pădurea și „să tacă împreună” (p. 112). După moartea bunicului său, Zach va înțelege că tăcerile lor erau purtătoare de semnificații: „În seara aceea, pe când se uitau cu toții la dealul negru dinaintea lui, înțelese că pentru oamenii aceia bătrânul Zahu era încă viu, stătea împreună cu ei, continua să-i asculte și să participe la dialogul acela mut. Că adunările de pe pridvorul casei erau o formă de comunicare cu divinitatea, poate chiar o rugăciune. Și, de ce nu, o formă de solidaritate, un mod de a rezista tensiunilor la care erau supuși zilnic și cărora nu le puteau răspunde altfel. Și, cine știe, poate că, de asemenea, un spațiu al emigranților aduși de soartă din alte colțuri ale propriei lor țări” (pp. 115–116).
Dincolo de narațiune, descoperim o spectaculoasă broderie de descrieri. Îndeosebi apusurile sunt rodul unor adevărate coregrafii ale naturii, uimitoare sculpturi în liniile orizontului, pline de culoare și strălucire. Un loc aparte îl ocupă panorama pădurii de la Siriu, aducând cu sine o indicibilă notă de magie: „În zilele de vară, îndeosebi după ploaie, pe pridvorul casei de lemn în care locuia, soarele îi oferea spectacolul unei adevărate tragedii. Cobora tremurând peste crengile plânse și rămânea multă vreme indecis în spatele dealurilor de la orizont. Apoi, cineva, o forță mai puternică decât el, îl îndesa în pământ. Puteai să-l vezi cum se opune, cum încearcă să mai reziste puțin, roșu, aproape răpus, dar îndărătnic, nelăsându-se înfrânt. Copacii, martori ai dramei, șușoteau speriați, aplecându-și crengile într-o parte și-n alta” (p. 112). Dincolo de ocean, apar elegantele tăieturi stilistice ale metaforelor revelatoare din peisajele acvatice, cu subtile percepții sinestezice și o aură aproape mistică. Pe măsură ce natura își urmează ritmurile, trecând de la vara indiană la iarna cea albă, singurătatea și sentimentul înstrăinării devin tot mai acute.
La final, ne rămâne stăruitor în minte o imagine revelatoare: după ce Barry îi suspendă cursul de la colegiu, sub pretextul că diminuează „valorile și prestigiul culturii noastre” (p. 233), Zach se adâncește în propriile gânduri, cu capul în palme. Îl mai regăsiserăm cândva în această postură meditativă, atunci când firele începuseră să se strângă în jurul său. Iată omul, am putea spune. Omul singur în fața haitei de lupi.
Constantin Eretescu, Capcana, Editura Spandugino, București, 2022, 256 p.
