Lucrarea„Poeți români de azi(I)ˮ(editura „Școala ardeleanăˮ,2019,revăzută și adăugită)a domnului Răzvan Voncu probează, o dată în plus, rafinamentul estetic și originalitatea unui autor căruia anvergura științifică și polivalența nu i-au creat complexe de superioritate, voga cronicii scrise pe genunchi nu i-a concediat creionul de lectură, iar revanșele anilor urii nu l-au făcut să abandoneze partizanatul valorii, nici întâmpinarea generoasă și calmă a textului literar.
În cunoscuta sa manieră elegantă, domnul Voncu își confecționează expunerea dintr-un aliaj în care precizia și portretistica istoricului cooperează cu iscusința hermeneutului care alternează registre, decorează teoreticul înalt prin decupaje confesive, deschide opera către muzică,arte plastice,filosofie. Actul critic pleacă de la tensiunea funciară între ceea ce este poezia(vița fragilă a genurilor noastre, amabasador al culturii române)și imaginea ei publică, de „cenușăreasă a tirajelor și a difuzăriiˮ.Din matricea „emoției genuineˮ, auctoriale, irizațiile poeziei de calitate se răsfrâng dincoace, în țesutul prozaic, ca limbaj al unei Ordini afectiv-imanente a lumii. Ca să atingă „starea de poezieˮ(Nichita Stănescu),starea de libertate pe care ți-o procură conectarea la Realitatea în care flotează ființa subtilă a poemului, poetul se vede nevoit să înoate adesea împotriva curentului, să „scrie nu numai altfel decât plutonul, ci și despre altcevaˮ(Hanna Bota, Emilian Pal, Savu Popa, Ioan Flora).
Pe lângă evidenta ei importanță recuperatorie, filologică și prozastică,„Poeți români de azi(I)ˮ ne aduce o prețioasă plusvaloare teoretică.În curgerea impresionistă a discursului, de la ipoteză la concluzia estetică, lectorul ei descoperă, inițial, autenticitatea reprezentării literare. Un geometru i-ar descrie, înclin să cred, formula printr-un cerc deschis, care conține în mijloc contrapunctul originar – o diagramă operantă într-o dublă accepție. Pentru criticul Răzvan Voncu deschiderea deține funcția de premisă a reușitei literare și interpretative. Numeroase sunt beneficiile pe care domnia sa le asociază deschiderii atitudinale a scriitorilor către paradigmele europene(Petru Cârdu),și deschiderii expresiei poetice„către o multitudine de stări și experiențeˮ(Adrian Popescu,Horia Bădescu).La rândul său, exegetul manifestă o largă deschidere a viziunii,dar și a interesului către orizonturi literare fraterne(Basarabia, Banatul sârbesc).În cercul generației din care face parte, originalitatea poeților studiați le sedimentează acestora contrapunctul personal, care prepară saltul.Ultimelor creații ale unor(post)șaizeciști, evaluarea minuțioasă le divulgă constantele lirice:postmodernitatea, tragicul și religiosul. Tehnici și procedee postmoderne regăsim în paginile „Măreției friguluiˮ(1972),în versurile lui Aurel Pantea, la Marin Sorescu(„Traversareaˮ,1994),în ciclul „Frica și cuvinteleˮ al lui Eugen Suciu. Descrierea variațiunilor tragicului-deplasat „la frontieră cu ludiculˮ(la Gheorghe Tomozei),„resimțit acutˮ de Teo Chiriac sau„camuflat sub masca unui discurs minimalistˮ, la Marian Drăghici-compune certitudinea unui filon dramatic bogat, ignorat de George Călinescu și de unii dintre discipolii săi. Asociat, uneori, tragicului, religiosul funcționează ca și contrapunct tematic, care marchează transformarea lui ars scribendi în ars moriendi:„religiozitatea trăităˮpostmodern(la Dan Laurențiu),ca „principiu ordonatorˮcare „adaugă eroticii generației șaizeci o dimensiune spiritualăˮ(la Adrian Popescu),sau „formă supremă de iubire a aproapeluiˮ(în lirica lui Aurel Pantea).Printre „versurile sălbăticite și tulburătoareˮ ale Hannei Bota(„Imperfecțiunea perfectăˮ,2018),criticul citește „o adâncă acceptare a rostului vieții-care e lumina, nu întunericul, adâncul, iar nu derizoriul(…)o blândă legare a omului de Marele Tot, o tandră, dar definitivă inserare în misterul și-n revelația vieții, care e Iubireˮ.
Deschiderea pe care ne-o propune istoricul Răzvan Voncu(arhitect cunoscut al conceptului de istorie literară deschisă)antrenează o remarcabilă meditație asupra Timpului.În volumul „Poeți români de azi(I)ˮ lucrează împreună trei feluri de timp. Distinctiv momentului creației propriu-zise, cartea examinează durata lungă a receptării textuale, a cărei sită multigenerațională înfăptuiește cel mai fidel test al veracității. Timpul interpretării este o categorie evolutivă, un proces viu, divizibil pe etape(„bătălia pentru Nichitaˮ, sau pentru Nicolae Labiș),în care textele axiologic valide, supraviețuitoare„continuă să lucrezeˮ postum, se limpezesc și își îmbogățesc buchetul semnificațiilor- așa cum se întâmplă în poezia lui Ioan Es. Pop, în care „tragicul și religiosul ies și ele mai bine în evidențăˮ.În mod suplimentar, cercetătorul bucureștean introduce timpul operei de autor, găzduite integral sau selectiv între coperțile edițiilor dedicate:„Opere Iˮ(A.E. Baconsky)„Dăltuiriˮ(Radu Stanca)„Puterea neștiută.Opera poeticăˮ(Radu R. Șerban).Mereu preocupat de ideea dreptății literare, a „identificării nucleelorˮ estetic „viabileˮ, autorul aduce un elogiu muncii îngrijitorilor, realizatorilor edițiilor de autor, subliniază calitățile unor producții notabile. Pe urmele lui Ion Druță, Dumitru Matcovschi, sau Aureliu Busuioc, eforturile Luciei Țurcanu ne aduc mai aproape o literatură basarabeană de valoare. Antologiile Aurel Pantea și Ioan Es. Pop ar putea „inaugura o nouă etapă de receptare a poeziei. Una care să însemne, de fapt, clasicizareaˮautorilor. O înaltă relevanță documentară, dar și abundență reflexivă o demonstrează secțiunea „Poeți în confesiuneˮ, în care liricul se oglindește în speciile biograficului : reeditarea „Hroniculuiˮ(2012)lui Lucian Blaga afirmă o „pedagogie a rezistenței spiritului în fața istorieiˮ, corespondența lui Dan Deșliu ni-l reaminește ca pe un „prizonier al personei saleˮ și deschide dosarul compromisului. Privite de la altitudinea exhaustivului, definirea vârstelor literare impune, din nou, complementaritatea cercului cu contrapunctul. Dacă metamorfoza textuală a lui Gellu Naum, Ioan Flora, Gabriel Chifu pare a respecta algoritmul germanic-blagian al „creșterii în cercuri concentrice a copacului, care dezvoltă în figuri mereu mai ample același tipar originalˮ, lirica nichitastănesciană de după 1972, sau cea a lui Marin Sorescu, rup cadența precedentă printr-un pas contrapunctic. De fapt, observă autorul în ciclul „La lilieciˮ, ceea ce „conciliază în Opera soresciană contrapunctul cu cerculˮ este mirarea. Un soi de mirare apropiată șovăielii „copilăresc-metafiziceˮ a lui Ioan Es. Pop, înrudită cu uimirea „filosofică și filologicăˮ a lui Ioan Flora, pasibilă a se „converti în revelațieˮ, în schema racordului imaginat de Radu Sergiu Ruba, în 2017. Ne-am putea reprezenta, de asemeni, mirarea poetică ca pe contrapunctul psihologic al poetului care privește și înțelege viața ca pe un cerc deschis.
„Poeți români de azi(I)ˮ mai dovedește o calitate impresionantă. Personal, nu am mai întâlnit, în tratatele noastre critice, o mai abundentă prezență a termenului „bucurieˮ ca în această carte: în comentariul poeziei lui Horia Bădescu, a lui Ion Mircea, Gabriel Chifu, ș.a. Poate că acel contrapunct al autenticității despre care făceam vorbire conține, în miezul său, particula bucuriei pe care o omagiem în „sărbătoarea lecturiiˮ și care ar putea contribui la „restaurarea naturaleței literaturii, într-un secol plin de mistificări și auto-mistificăriˮ. Bucuria poeziei adevărate, pe care Răzvan Voncu o desfășoară ca pe „o tapiserie complexă, stratificată, care se cere descifrată și degustată cu toate instrumentele spirituluiˮ nu poate fi departe de bucuria creșterii naturale, pe care o sesizăm de jur împrejurul nostru și în toate soiurile grădinii literare deschise cititorului de către un scriitor, este bucuria ce reflectă, în fina clorofilă culturală, lumina care umple cercurile lumii noastre întunecate.
