Există praguri dincolo de care paşii mei nu mai pot trece, de parcă ar fi nevoie ca tu să îmi fii alături în clipa în care graniţa delicată de melancolie este străbătută. Există locuri pe care ochii mei singuri nu le mai pot contempla, căci doar ochii noştri uniţi, de dincolo de moarte, ar mai putea să intre în domeniul de şoapte al fotografiilor ce tremură în depărtarea amintirii.
Şi poate că de aceea alegerea mea este o alegere a tainei şi a memoriei, o alegere a retragerii şi a nostalgiei. În acest anotimp al doliului şi al dorului culorile nu mai au tăria de flacără a dimineţii, ci se topesc în amurg, chiar şi atunci când ziua scapără în jurul meu. În acest anotimp al căutării şi al regăsirii mâinile mele se întind doar spre a pipăi obiectele din care radiază căldura de toamnă stinsă a celei din urmă îmbrăţişări. Aici, în acest purgatoriu de ecouri şi de nuanţe crespusculare, vocea nu se mai încarcă de reverberaţia bucuriei copilăreşti, ci descoperă, tandru, pacea împăcării cu trecerea şi comuniunea cu cei care nu mai sunt.
Şi pe măsură ce tăcerea se înstăpâneşte, suveran, peste orele ce curg, în vecinătatea nopţii din care se ivesc visele, ca nişte culme de spumă marine, conversaţia sufletelor noastre creşte,acoperindu-ne cu cerul imaterial ce freamătă asemeni unei membrane muzicale. Şi de departe, de atât de departe, fragmentele de cuvinte, de ceasuri, de ani alunecă în derivă spre noi, ducând cu ele imaginea caselor, norilor şi a chipurilor uitate.
Şi nu mai este nevoie ca mâinile mele să atingă şi nu mai este nevoie ca simţurile mele să exploreze realitatea ce tresaltă în curgerea ei implacabilă. Mai intensă decât viaţa din jurul meu este această viaţă secundă, secretă, delicată şi foşnitoare : doar ea ne mai poate dezvălui ceea ce , cândva, privirile noastre au ignorat şi doar ea ne mai poate dărui seninătatea de durere a revederii, în clipire de somn tulburat.
Şi suntem,amândoi, zidiţi în acest edificiu stratificat de ani şi de vârste, liberi, în cele din urmă, să ne apropiem de umbrele celor care au fost. Iar jurnalul nostru ne întâmpină, la fel cum, de demult, atât de demult, sălile de teatru, înveştmântate în catifeaua serilor,ne întâmpinau, spre a ne bucura de miracolul scenei: şi mi se pare că sunt din nou alături de tine şi de voi, închişi în rama unei fotografii ce străluceşte, lunar, copleşiţi de emoţia ce ne domolea tristeţea şi ne îndruma pe cărările reveriei.
Şi trecem, împreună, doar împreună, acest prag pe care educaţia noastră teatrală ni-l sugera, prin modulaţie de voci. Îmi întorc privirea şi mă adâncesc în surâsul în care tu eşti adâncită, ca într-o tăcere cehoviană: frumuseţea eleganţei tale neatinsă de bătrâneţe se arcuieşte peste noi şi parfumul pe care îl credeam uitat se întoarce spre mine, ca o ploaie de vară.
Şi ştiu, fără ca buzele mele să mai rostească cuvinte sterpe, că aceasta este fericirea pierdută: adăpostiţi în întunericul străbătut de praful ce levitează, himeric,surâdem visător , cu mâinile unite, spre a nu ne mai despărţi, niciodată.