Vecinătatea morţii este o vecinătate a viselor, ca şi cum toate nopţile noastre ar deveni promontoriul din al cărui prag privirea poate contempla jocul de spume al valurilor, clocotind în materia de geneză a mării: un joc ce nu are sfârşit, in joc care aboleşte timpul, un joc ce redă celor ce au fost consistenţa de albastros a zborului planat, un joc în care durerea, dorul şi pierderea se amestecă, spre a se înălţa, în cele din urmă, spre norii desenaţi pe cerul arzător şi nostalgic.
Vecinătatea morţii este o vecinătate a viselor, pentru că doar visele, cu lentoarea lor sincopată, cu cadrele lor saturate de lumina ce porneşte din obiectele memoriei, mai pot îngădui cunoaşterii să atingă pragul de intensitate al ţipătului.
Vecinătatea morţii este o vecinătate a viselor,căci despărţirea de vise este teribila, aspra expulzare a celui ce mai trăieşte, inerţial, din patria de şoapte unde este adăpostit, vremelnic, iar tot ce rămâne în urmă este regretul ce arde în carnea zilei ca o lamă înroşită în foc.
Şi în vecinătatea acestei morţi ce bate la porţile visului, purtată de freamătul mării în care se adăpostesc sufletele călătoare, se află şi textul ce ne dăruieşte trecătorul privilegiu al reunirii. Armătura de taste a calculatorului treasaltă sub mâinile noastre şi reţeaua de neuroni îngheţaţi a maşinii este una cu acest spirit ce îşi caută, disperat, vocea pierdută, alunecând printre fragmentele amintirii ca prin adâncul unui ocean ce nu cunoaşte odihna ţărmului, ci doar atracţia de flux şi reflux a nostalgiei.
Şi în vecinătatea acestei morţi ce nu poate fi uitată, de vreme ce se reîntrupează, nocturn, în mantia de şoapte a îmbrăţişărilor fugare, suntem şi noi, uniţi în domeniul pe care nu îl mai guvernează claritatea septică a raţiunii, supus fiind doar tonurilor de crepuscul ale iubirii ce palpită, nestinsă şi înseninată, dincolo de pragul biologiei, ca o promisiune accesibilă doar ochilor deschişi prin durere.
Şi în vecinătatea acestei morţi am învăţat să trăim, de o parte şi de alta a liniei pe care a trasat-o acea îndepărtată zi de octombrie, ca şi cum dimineţile care ne mai sunt date devin doar un cântec ce urcă spre cer, invocând graţia grădinii provinciale unde dorm trandafirii , în somnul parfumat al unei arcadii simboliste, închipuind odihna spre care tinde şi sufletul meu, ca spre un liman al luminii.
Şi de această vecinătate a morţii nu mai putem despărţi,căci ea este una cu toate culorile lumii, căci ea este una cu toate clipele măsurate de bătaia inerţială a inimii mele, căci ea ne călăuzeşte să revenim pe cărările măsurate, cândva, de demult, atât de demult, de paşii noştri discreţi.
Şi în această vecinătate a morţii învăţăm să aşteptăm ceea ce ni se va dezvălui, în cele din urmă. Suspendat în purgatoriu, pot visa la acel rai stângace al amiezelor noastre şi pot zâmbi, convocat de zâmbetul tău : fericirea purtată de vânt se întoarce pe meleagurile de murmur şi pânza de larg a verii anunţă mişcare de senin crepuscular a toamnei ce va veni, ca o respiraţie a dragostei înseşi.
