Note pentru un jurnal al despărţirii (131)

De demult, atât de de demult, pe vremea când şcolarii româniei socialiste învăţau să se joace planificat, spre a da copilăriei lor rigoarea dialectică a şarjelor de oţel din furnale, un copil neastâmpărat o aştepta pe mama sa ce alerga spre a–i dărui cel din urmă volum din colecţia cartonată Jules Verne: masiv, cu ale sale ilustraţii nostalgice, el apărea asemeni porţii ce anunţă neliniştea de ocean, cu a sa fremătare de pânze.

Şi acest miros al paginilor ce întârzie în vreme ne inconjoară atunci când visele noastre revin spre a ne bântui. Este acest miros al coperţilor pe care şcolarul şui le mângâia madlena ce ne redă, fulgurant şi strălucitor, ca o sclipire de stea, bucuria amiezelor peste care se întinde un soare domestic, neîntinat de stema comunistă. Şi acestui miros, ce vine de atât de departe, ne abandonăm, spre a căuta, împreună, doar împreună, cărarea pierdută ce duce spre castelul pe care îl zărea cândva marele meaulnes, în peregrinările sale.

Şi deasupra acestor pagini care au îmbătrânit, fără a muri, ne aplecăm, împreună, mereu împreună, în clipele în care dorul ne ispiteşte cu încăperile sale saturate de miresme şi de şoapte. Şi deasupra acestor pagini mâinile noastre se unesc, delicat, ca într-un joc de copii ce nu cunoaşte tristeţea teribilă a trecerii.
Şi dinspre aceste drumuri de munţi, de ape şi de nori pornim mai departe, tot mai departe, spre călătoriile noastre, în vreme ce glasul tău, ivit din tulburarea de mare a sufletelor eliberate, răsună precum vocea melancolică a demiurgului ce îşi contemplă creaţia imperfectă : dragostea de dincolo de moarte explodează în mii de culori , iar zâmbetele noastre au candoarea unor ilustrate de demult.

Şi uneori, atunci când redeschid volumele ale căror coperţi poartă amprenta de fum a atingerilor noastre, mi se pare că boarea vântului atlantic ajunge până la mine, ca o chemare de departe, ca un semn al iubirii ce ne promite, înseninată, elanul de unde al universului ce creşte din ochii noştri, ca un semn al genezei.
Pagini îndrăgostite ale unor ani îndrăgostiţi, gesturi modeste ale unor ani stângaci : în somnul cărţilor se simte nerăbdarea şcolarului ce nu iubea ordinea matematicii şi se întrevede răbdarea severă a mamei ce descoperea complicitatea înseninată cu acest copil ce părea o cauză pierdută.

Iar în dimineţile de singurătate ale jurnalului nostru imperiul vernian de mister ce se înfăţişa celor care am fost, de demult, atât de demult,se confundă cu curgerea timpului despre care nu încetăm să ne aducem aminte. Şi suntem, împreună, mereu împreună, în faţa vitrinei de librărie cu severitatea unei arcuiri de catedrală: bucuria timidă urcă din adânc, ca un freamăt de trandafiri, în vreme ce norii eliberaţi închipuie, melancolic, rama mişcătoare şi tandră ocrotind fotografia întristată a bucuriei noastre pierdute.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *