Note pentru un jurnal al despărţirii ( 130)

Dragostea maternă nu cunoaşte întunecare şi îndoială, ci doar un treptat, catifelat, nostalgic amurg în care se topeşte, din clipa în care moartea instituie,implacabil,graniţa despărţirii. Dragostea maternă nu atinge îndepărtarea infidelităţii, căci a ei este comuniunea pe care anii o aduc, ca pe un prinos muzical al timpului ce devine amintire. Dragostea maternă nu convoacă galanteria frivolă a pasiunii extravagante, adâncindu-se în marea modestă şi fără de capăt a gesturilor simple, ca într-o amiază peste care liniştea curge, cu lentoarea unei ninsori primăvaratice.

Şi la această dragoste mă întorc , în clipa în care vecinătatea culoarelor de absurd şi de singurătate mă încearcă cu răceala lor de neon : iar atunci, de dincolo de pragul aseptic al zilei, ecoul iubirii ce ne-a fost dată pătrunde până la noi, la fel de timid şi de plăpând ca un rând aşternut de mâinile adolescentei provinciale pe pagina de gardă a cărţilor intârziate în vreme.

Şi spre această dragoste mă îndrept , în serile în care plimbările mele nu sunt alteva decât un ritual al amintirii, o prefirare de clipe şi o convocare a duhurilor : de abia atunci, din ţesătura de nervuri vegetale, din amprenta de ziduri , din urma de paşi, din rămăşiţele de zile pierdute şi regăsite, vocea ta se distinge din nou, purtând cuvintele pe care doar în vis ni le mai putem aminti.

Şi despre această dragoste care nu se abandonează uitării oarbe şi ce refuză consolarea fadă a resemnării scriu mâinile noastre unite în jurnalul dragostei şi al despărţirii, cu tenacitatea visătoare cu care cei de demult contemplau cerul de poeme stângace adăpostindu-le zilele simple, asemeni unui firmament tremurător de silabe simboliste.

Şi ştim amândoi că doar această dragoste de după moarte mai poate acorda restului de viaţă în care suntem exilaţi singurul sens ce mai poate fi presimţit, un sens al amintirii, un sens al murmurului, un sens al mângâierilor furate, un sens al privirii care se întoarce spre sine, ca în lucirea unei oglinzi.

Şi nimic altceva nu mai poate pătrunde în acest domeniu evanescent al melancoliei noastre, ca şi cum, în viaţă ,ca şi în moarte, am fi ridicat în jurul nostru un zid transparent alcătuit din pământ, nori şi mare, spre a trasa acest tărâm peste care alunecă soarele stins al unui octombrie funerar.

Suntem aici, unde ne-a fost dat să ajungem, iar făpturile noastre vibrează la unison, mişcate de respiraţia unei singure inimi. Dincolo de moarte, am regăsit portul ce ne îngăduie escala. Fragmentele de memorie îndrăgostită levitează în jurul nostru, în vreme ce timpul amorţit a devenit un răgaz fără de capăt. Surâdem, cu ochii redeşteptaţi în vis, în vreme ce fericirea revine spre noi, ca un val împins spre ţărm de vântul în care pasările marine se risipesc planând, ca o promisiune de larg.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *