Dan Negrescu: Trilogia Imperială

III

Latronianus Simplex şi lucrarea vieţii lui

Familia lui Latronianus Simplex vieţuia undeva, într-o văgăună din Apenini, neştiută, în general, de nimeni, dar mai ales de culegătorii de impozite. Oricât de vigilent, fiscul imperialo-episcopal nu-i avea înregistraţi pe Latronieni în nici o tabulă.

Poate (şi) de aceea printre membrii aşezării domnea o anume opulenţă şi continuă bună-dispoziţie.

Căci nici unul dintre cei păstoriţi de veteranul Simplex nu se temea de nimic şi nu se închina nimănui; înţelegându-se prin aceasta că nu aveau nici o credinţă. Ca mulţi alţii, pe cea veche (probabil) o pierduseră, iar la cea nouă nu ajunseseră pentru că erau preocupaţi de cu totul alte lucruri, adică beneficii.

Până acum strategia tatălui familiei se dovedise lucrativă: nimeni nu aflase de aşezarea dintre munţi. Singura posibilitate de a o descoperi ar fi reprezentat-o guiţăturile şi grohăiturile destul de ciudate ale numeroşilor porci îngrăşaţi cu graţia cuvenită hranei în devenire, în nişte bizare cuşti cu gratii.

Erau – în fapt – relicvele circului din cea mai apropiată aşezare urbană.

Altminteri, suinele lui Latronianus dovedeau – din motive aparent inexplicabile – o ferocitate amintind de a carnivorelor ce aşteptau odinioară (înaintea edictului prohibitiv) înfometate în aceleaşi cuşti. Unii ar fi pus aceasta pe seama unor împerecheri accidentale cu vieri sălbatici din pădurea vecină, dar lucrurile stăteau altfel.

Aşezarea din Apenini îşi ducea viaţa nocturnă (căci aspectul diurn era neglijat din cauza nelucrativităţii) pe baza unui principiu realist şi sănătos: mortul nu mai are nevoie de nimic.

Tocmai în acest sens acţionau membrii maturi ai familiei lui Latronianus Simplex, mai puţin cei de sex feminin, care aveau atribuţii clare, după întoarcerea trudiţilor soţi şi fii.

Din credinţa lui Iesus, Latronianus ştia doar atât că nicidecum morţii nu mai sunt incineraţi, ci îngropaţi. În tinereţe, în calitate de legionar al lui Sapiens – aflat la începuturile conducerii imperiale – ascultase şi el o serie de parabole despre modestia şi bunătatea creştină, numai că nu crezuse nimic din ele, în special după ce mai târziu participase la funeraliile unui episcop.

Nu înţelesese în nici un chip la ce ar fi necesare toate veşmintele şi luxul ce însoţeau cadavrul, de vreme ce rămâne doar sufletul.

După lăsarea la vatră, se retrase discret cu numeroasa-i familie printre stâncile şi pădurile Apeninilor, cugetând tot mai profund la necesitatea vizitării unor morminte, căci, oricum, sufletul dus dincolo nu mai avea nevoie de cele rămase aici.

Ba, mai mult, într-una din seri, când punea la punct prima expediţie, îşi aminti de un cuvântător de odinioară, auzit într-un for din Roma.

Trebuie să fi fost şi acela creştin, căci le vorbea celor prezenţi despre ferocitatea romanilor de dinainte de Iesus Christus. Spunea despre un patrician care-şi hrănea peştii – de o voracitate nefirească – oferindu-le carne de sclavi, pentru ca, în final – după cum era de aşteptat – să aibă şi el acelaşi sfârşit sfâşietor.

Îi reveni în minte această plicticos şi inutil de moralizatoare fabulă, tocmai în acea seară, deoarece se punea o problemă tactică, aparent de netrecut prin aspectul ei oneros la propriu. Încă de la început optase pentru luarea efectivă a cadavrului şi aprecierea rentabilităţii sale într-un loc sigur, deci nicidecum în mormânt.

Ideea de a jumuli în grabă i se părea jenantă, găinărească şi dătătoare de spasme.

În aceeaşi memorabilă seară, doar fiul său mai mic, Latronianus Minor, deşi cam retardat mintal, puse întrebarea ce declanşă viziunea genială a tatălui:

“Dar cu hoitul ce vom face după aceea… îl ducem înapoi???”

Brusc, în capul bătrânului legionar se născu o scânteie, nesperată şi salvatoare, căci şi el îţi pusese aceeaşi chinuitoare interogaţie, în sinea lui desigur. În momentul în care îi răspunse lui Minor şi implicit celorlalţi “că doară nu-l vom mânca…” totul îi era limpede: de ce n-ar ţine şi mai mulţi porci – peştii nu prea i-au plăcut niciodată – îngrăşându-i cu (mai mult sau mai puţin) ilustre cadavre, spre a nu se pierde nimic?

Se dovedi totodată, instantaneu, că nu întotdeauna tatăl este incert în procesul filiaţiei, căci tocmai Minor bâiguitul încuvântă absconsul cuget patern:

“Atunci să-l mănânce porcii de afară…”

……………………………………………………………………………..

Izolarea Latronienilor era unilaterală: dacă nimeni nu le cunoştea vieţuirea montană, ei în schimb aflau totul, la momentul potrivit, mai ales în plan funerar.

Latronianus Simplex – deşi în cele câteva decenii îngrăşase nenumărate generaţii de porci violenţi, potolindu-i doar cu fiertură de mac în lapte care contribuia şi la frăgezirea cărnii – simţea, pe măsură ce soarele asfinţea după aceeaşi culme apenină, că se află în pragul unei seri la fel de memorabile precum cea în care Minor îi declanşase neştiuta genialitate. Una chiar mirabilă.

Şi nu era departe de adevăr.

Îi era dat aceluiaşi Latronianus Minor, a cărui stupiditate crescuse simţitor (de la mai sus amintitul preparat papaverin, acelaşi deci cu al porcilor) să rostească o scânteietoare (pentru preabătrânul Simplex) înştiinţare:

“A murit împăratul Sapiens!!!”

Simplex avu o revelaţie (aproape) dincolo de cuvânt: cu un plan subtil, bine pus la punct, dar şi cu rapiditate, s-ar putea afla în faţa lucrării vieţii lui.

Să ajungi în posesia cadavrului imperial, să-i poţi lua toate podoabele, ba chiar, pe undeva, indirect să-l şi mănânci pe împărat, către iarnă desigur, prin intermediul râmătorilor din neştiuta de nimeni cocină cu gratii…

Toate ştirile care-i parveneau lui Simplex, prin fii, nurori şi nepoţi, concurau la elaborarea planului unic prin finalitatea sa: o cină (porcină) cu Sapiens Împăratul.

Date fiind totuşi distanţele, bătrânul Latronius aprecie just că acţiunea nu putea avea loc decât în noaptea celei de a treia zi, iar aceasta în condiţiile în care ei plecau de îndată către Roma.

……………………………………………………………………………..

Imaginea romană aducea mai curând a viziune, una nu tocmai firească.

Nici un cetăţean nu plângea, în schimb prefectul Urbei plătise oameni care să le sufle în ochi cailor, dar şi câinilor vagabonzi (în măsura în care îi puteau prinde pe aceştia din urmă) un praf cu piper tocat, spre a le stimula acut glanda lacrimală. Iată de ce – în loc de vocile bocitoarelor – Roma răsuna de nechezat, lătrături şi apocaliptice urlete canine.

Bărbaţii Latronieni acţionară, ca şi în alte dăţi, conform aceluiaşi principiu general uman: numai cine nu s-a născut (încă) nu poate fi corupt.

De data aceasta însă nu vor aştepta punerea în mormânt, care ar urma să aibă loc în a patra zi. Împăratul, mai precis cadavrul, fusese pus în Bazilica Tuturor Sfinţilor (vechiul Pantheum) în care odinioară Sapiens Renatus avusese revelaţia puterii (sale) divine.

Pretorienii ştiau când (trebuie) să adoarmă. Fuseseră bine convinşi pecuniar şi, oricum, pentru siguranţă urma să li se pună în băutură o pulbere soporifică.

Totul decurse conform celor prejudecate de Latronianus Simplex: bărbaţii pătrunseră în incinta bazilicală, se îndreptară direct către imperialul catafalc şi smulseră cadavrul cu tot ce era pe el.

Fatalitate sau nu, tot lui Latronianus Minor – care adusese măreaţa ştire – îi fu dat să îngreuneze pe moment acţiunea: smuci atât de violent şi emoţionat ilustra pradă încât crucea cu diamante a Atletului Divin alunecă de pe lanţul de aur – ce tocmai se rupsese – şi căzu pe mantia rămasă în sarcofag. Speriat, Minor se precipită după ceilalţi – ajunşi deja afară cu cadavrul – fără a şti vreodată că prin sinistra lui emotivitate avea să genereze curând un nou cult complementar celui al lui Iesus Christus.

Tatăl familiei se declară mulţumit de această (poate ultimă) acţiune (pentru el).

În timpul despuierii prăzii, femeile constatară că îi lipsea mâna dreaptă, ceea ce pe Simplex nu îl mira, căci observase deja asemenea aspecte bizare la cadavrele episcopale; îl nemulţumea însă gândul la câte inele, eventual şi brăţări putea să fi purtat dreapta lui Sapiens Renatus.

În rest totul – inclusiv veşmintele – dovedea superlativul acestei acţiuni, ca o încununare a vieţii de culegător din morminte, pe care Latronianus Simplex o parcursese cu atâta discreţie şi demnitate.

Bătrânul avea conştiinţa pe deplin împăcată: trecuse de nouăzeci de ani, dar niciodată nu-şi amărâse vreun semen trăitor furând de la el.

…………………………………………………………………………….

După ce odoarele şi veşmintele au primit o primă evaluare, împuţinatul cadavru fu tranşat, spre nesăţioasa satisfacţie a porcilor. De data aceasta masa nocturnă se dovedi însă neîndestulătoare.

…………………………………………………………………………….

În timp ce Sacrul Colegiu constata înfrăţirea celestă a lui Sapiens Renatus Piator cu Iesus Christus, prin însemnul crucii rămase după mirabila înălţare, undeva în Apenini, în văgăuna lui Latronianus Simplex, ferocii râmători nesătui îşi primeau spre liniştire fiertura de mac cu lapte.

Câteva oase, necomestibile chiar şi pentru porci, fură aruncate la marginea pădurii. Dispărură şi acelea, căci lupi hămesiţi se iveau întotdeauna prin apropiere.

IV.

Legenda lacrimilor lui Renatus

Nu departe de zidul Urbei, pe calea Aureliană se află un luciu de apă, numit în vechime “Iazul Sărmanilor”.

În zilele noastre i se spune cu veneraţie “Lacrima lui Renatus”.

Nimeni nu ştie prin ce minune ochiul – ce servea drept scăldătoare buboşilor, leproşilor, celor cu supurări de nevindecat, adică tuturor celor care nu avuseseră acces în terme nici în vremurile zeilor străbuni – a devenit peste noapte loc cu apă sărată şi dătătoare de bineţe trupurilor sleite de morburi.

Minunata schimbare a apei s-a petrecut în noaptea de după înălţarea la ceruri a Sfântului Împărat Sapiens Renatus Piator.

Spun unii că iazul s-ar fi umplut de lacrimile celor ce-l plângeau pe sfântul împărat plecat la ceruri. Dar asta nu putea să se fi întâmplat, căci în noaptea cu pricina şi puţinii răpciugoşi aflaţi la mal dormeau ca învecinaţi cu moartea.

Un singur bătrân de prin partea locului, cunoscut pentru credinţa-i curată şi nestrămutată ce-l ajuta de fiecare dată să-şi treacă peste sleirea minţii (la fel de cunoscută), mărturisi în faţa Sacrului Colegiu Episcopal :

“După miezul nopţii, întâmplându-mă în preajma apei, am văzut oglindindu-se în ea sfinţitul chip al Sfântului Împărat; privind către boltă mi se arătă faţa neprihănită a lui Sapiens Renatus. Câte o lacrimă picură din fiecare ochi, tulburând cu cerească bunătate, până în adâncuri, Iazul Sărmanilor; ba am auzit limpede şi cuvintele Sfântului: < O lacrimă pentru cei buni, una pentru cei haini, să le fie tuturor spre bine…>”

Chiar atunci minunea fu adusă la cunoştinţă tuturor, spre mai marea glorie a amintirii Sfântului Sapiens Renatus Piator.

Curând după aceea dispăru şi bătrânul credincios, martor al nemaiîntâlnitei schimbări a apei.

Zic unii că s-ar fi dus şi el în lumea drepţilor, preamulţumit că şi-a îndeplinit nesperata misiune.

De atunci Sacra Ecclesie veghează Lacrima (pământeană a) lui Renatus Piator, iar toţi cei ce vin la sfinţitele ape sărate, lasă bani pentru odihna sufletului aceluia ce şi din cer a lăcrimat spre binele supuşilor săi.

Deşi anii au trecut, dincolo de numărătoare, nici azi nu se ştie cum îşi păstrează iazul apa mereu la fel de sărată. Căci minunile sunt date peste puterea de înţelegere a omului neputincios.

……………………………………………………………………………..

În timp ce bărbaţii din clanul lui Latronianus Simplex îşi exercitau cu eficienţă ştiinţa raptului – inedit totuşi prin obiectivul abordat – un lung şir de care încărcate cu sare se pregătea să pătrundă în Roma, pe cale Aureliană. Întâmplarea avea să confirme faptul că fiscul nu mai funcţiona ca în vremurile trecute, dar şi că negoţul nu doarme niciodată şi nu pierde în timp.

Convoiul fu oprit de un detaşament al vigiliei urbane spre a fi verificat.

Se constată că urma să intre în Roma o cantitate cam la douăzeci de care cu sare, pentru care nu s-a plătit nici unui curator vreo taxă, fiscului nici atât. Fruntaşul convoiului dădu ceva conducătorului vigiliei, dar înţelese că şi înainte şi înapoi s-ar putea să piardă totul.

Spre a nu risca nimic, toată sarea din care fu golită într-un ochi de apă de lângă drum.

După ultimul drob risipit, urma sărarilor se pierdu în noapte, pe aceeaşi cale Aureliană.

Spre dimineaţă apa începu să-şi schimbe culoarea, în mod (aparent) miraculos.

……………………………………………………………………………

După patruzeci de ani petrecuţi în funcţia de arhivar pontifical, Giovanni Pietro Salvatorini ajunsese la suprema înţelepciune; fie şi prin aceea că îi considera debili mintal (şi nu numai) pe cei ce se mirau în faţa realităţii, proferând inutilităţi precum “nu se poate…”, când în fapt totul este posibil.

Iată de ce o descoperire de felul celei pe care i-o rezervase răcoroasa dimineaţă autumnală dintr-un an cu mult peste o mie de după Iesus, nu-l tulbură cu nimic, ci, dimpotrivă, îl făcu să exprime în sinea lui (deja) obişnuita concluzie la care ajunsese de mult, după ce îl înştiinţase pe Sfântul Părinte (de atunci) despre fabulosul epistolar imperial al Sfântului Sapiens Renatus.

În toamna aceasta bătrânul Salvatorini ordona vechile acte cu conţinut fiscal ale Sfântului Scaun.

Înscrisul care-i ajunsese sub ochi cuprindea un soi de înţelegere sau mai curând o ignobilă târguială între administratorul unei saline italice – pe de o parte – şi fiscul vatican pe de alta.

Curatorul fiscal îi scria explicit celui ce cam de mult nu plătise impozitul salarial pe ceea ce extrăsese şi comercializase:

“De curând ni s-a dat spre ştire, prin umilul nostru serv Parvus Inquisitor, un lucru ce ne-a întristat, făcându-l şi pe Sanctitatea Sa să nu contenească a se ruga pentru absolvirea păcatelor celor răzvrătiţi. A te bucura de sarea pământului fără a-i oferi Miresei lui Christus ceea ce I se cuvine, măcar în lumeasca formă a banului, nu-I poate fi pe plac Tatălui Celest, deci nici vicarului lui Petrus.

Înţelegând însă, în calitatea noastră de vigilent rânduitor pecuniar al Cetăţii, cât de oneroase timpuri ne este dat să străbatem, suntem dornici totuşi să-i ajutăm pe cei aflaţi în calea vagabundă, astfel încât am decis:

la fiecare a patra vineri din lunile anilor ce vor urma, pe timp de noapte, către miezul ei, salina va trimite câte zece care cu sare ce vor fi  deşertate, fără zarvă şi în deplina complicitate amicală a întunecimilor, în apa sacră a locului ce se numeşte şi prin purtarea noastră de grijă Lacrima lui Renatus.

Vor fi toate acestea spre uitarea păcatelor trecute, dar mai cu seamă spre eterna păstrare a memoriei sacralităţii celui ce a lăcrimat din cer pentru mărunţii pământeni.

Fie ca sarea să ţină locul nimicniciei pecuniare.

În speranţa că umilul meu Parvus Inquisitor, dedicat ochi şi urechi serviciului fiscal, îmi va anunţa curând supusa voastră râvnă întru păstrarea sacrei salinităţi lacrimale a locului mai sus numit, primiţi binecuvântările mele sacerdotale.

Largus, episcop erarial al Sanctităţii Sale.”

Concluzia lui Salvatorini rămase deci la fel de evanghelică: “alt mărgăritar ce nu trebuie să ajungă în faţa porcilor.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *