Note pentru un jurnal al despărţirii (126)

Şi am ajuns să ne regăsim, în acest anotimp al dragostei de dincolo de moarte, cu acelaşi firesc al tandreţii cu care mâinile noastre se regăseau, în clipele în care fericirea modestă urca până la noi, ca un flux delicat al oceanului în care aveam să ne cufundăm : orele vieţii noastre capătă, o dată cu moartea ta, acuitatea sinestezică a unei plimbări ce nu mai cunoaşte sfârşit, astfel cum ne strecurăm pe culoarele memoriei ce palpită în noi, ca o stea prinsă în chinurile genezei.

Şi poate că de aceea eu, trăind între oameni cu simplitatea maşinală a unei inimi ce bate mecanic, nu pot spune nimic despre curgerea acestui jurnal. Întrebărilor care vin nu le pot da un răspuns, de parcă în cuvintele zilelor pământeşti eu nu mai aş putea găsi cărarea ce duce spre domeniul unde frazele acestui text cresc , ca o generaţie de valuri, chemată din larg de presimţirea umbrelor ce coboară asupra noastră.

Cel care stă în faţa voastră, cel care merge alături de voi, cel care zâmbeşte şi cel care tace, cel care simulează, convingător, rutina unor sentimente, nu este decât un rest ce pluteşte pe întinderea unor ore şi zile ce nu mai pot avea sens : prizonieră a biologiei, această fiinţă stingheră aşteaptă să se poată trezi în dimineţile ce vin după noapte, spre a transcrie itinerariul iubirii ce se hrăneşte din carnea viselor sale.

Şi am ales, pe măsură ce am înaintat în imbrăţişarea acestui jurnal, să accept tăcerea şi eschiva ca pe singurele strategii în faţa interogaţiilor omeneşti. Este ca şi cum aş înveli rana ce nu se poate închide în hainele modeste ale discreţiei de care te înconjurai şi tu, cândva, ca într-o mantie a penitenţei si speranţei. Doar aici, în aceste săli cu ale lor dale ce tresaltă magnetic, doar aici, unde cei care nu mai sunt domnesc, cu suveranitatea lor melancolică, doar aici, unde un ritm al frazelor se iveşte din surâsul tău, ca un ecou de glasuri , doar aici mă despovărez de ezitare şi de tăcere, spre a imbrăţişa unica vocea care ne mai este dată, vocea fiinţei ce am devenit, nedespărţiţi şi înseninaţi, dincolo de pragul orb al vieţii.

Şi nu pot traduce în cuvintele raţiunii ceea ce tu îmi şopteşti cu un murmur: este nevoie de o limbă despovărată de claritatea înşelătoare a convenţiilor diurne pentru a cuprinde intensitatea înlăcrimată a conversaţiei pe care o purtăm între deschideri de iris magnetic. Un corn romantic ne cheamă spre această adâncime de şoapte şi o poartă nervaliană ne separă de lumea de care despărţim, în căutarea acelei simplităţi a durerii împăcate cu trecerea.

Iată ceea ce suntem acum,o imagine contopită în oglinda unei ferestre în care alte chipuri s-au contemplat, de demult, atât de demult: mai aproape ce niciodată de cei morţi, ne îndepărtăm de tunelele sterpe ale clipirilor digitale şi înălţăm privirea spre cerul în care ziua şi noaptea se unesc, ca într-un arc al materiei lichide ce , eliberată, se înalţă asemeni unui zmeu, din mâini plăpânde de copil.

Iar atunci când ne vom revedea, amiaza ce ne va fi dată se va desfăşura ca pânza unei mări. Lângă tine, mereu lângă tine, nu ne vom mai privi, căci vom şti că teroarea despărţirii nu ne mai poate încerca. Şi privirile noastre vor curge, inseparabile, până spre orizontul de valuri al celei din urmă toamne îmgăduite nouă, cândva : eliberat din exilul meu pământesc, mă voi alătura în cele din urmă fremătării tale parfumate, spre a nu te mai părăsi niciodată.

Un comentariu

  1. Iulian Burghis says:

    Prin dvs comunic și eu, îngrozit de teroarea despărțirii și mai ales de perspectiva ne-reintalnirii. O bucurie dementa ma încearcă văzând ca nu sunt/suntem singuri în fata dezastrului ontologic. Va îmbrățișez cu drag virtual și as manipula timpul spre a putea trai în comun bucuria evadării în lumea unuia dintre scriitorii copilăriei, invocați curând de dvs.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *