Note pentru un jurnal al despărţirii (125)

Şi poate că în profesoara ce oficia, severă şi visătoare, de la catedra ei, veghind discret pe elevul şui ce poposea în cea din urmă bancă a clasei, adâncit în lectura călătoriilor sale verniene, se aduna tot ceea ce comunismul asupru nu îţi ingăduise să devii : în contra istoriei, în contra jalei, în contra umilinţelor, un miracol al graţiei se întrupa în destinul tău, de parcă ceva din candoarea angelică a lui Audrey Hepburn trecea în fiinţa ta, asemeni unei stranii arome marine.

Căci acolo, doar acolo, unde îţi era îngăduit de republica socialistă românia răgazul dureros al suplinirii, era răscumpărată truda unei vieţi care îţi acordase atât de puţin. Căci acolo, doar acolo, în acele clase pe care le îndrumai cu fermitate tandră, visele celei care se dorise muziciană sau actriţă se împlineau, de parcă notele ariilor de demult pluteau în jurul tău, ca o trenă de nori, limpede şi evanescentă.

Să fi fost oare destinul tău acela de a ajunge, în cele din urmă, ca într-un popas al odihnei, profesoară în acest grav şi sobru liceu comercial, cu ale sale culoare scufundate în tăcere? Drumul de la şareta campestră din Gologanu la catifelata adâncime a bulevardului Hristo Botev era traseul unei provinciale care, învăţând iubirea, descoperea Bucureştiul ce fusese până atunci doar o pagină de carte netăiată în misterul ei nenăscut.

Căci era în fervoarea cu care te dăruiai profesiei tale o energie pe care doar cei umiliţi, cei alungaţi, cei însemnaţi cu litera stacojie a originii nesănătoase o păstrau în inimile lor, acea energie care te însoţea, ca o umbră credincioasă, în solitudinea trenului pornind spre Timişoara, acea energie care nu era decât un alt nume pentru puterea care îi fusese dăruită mamei voastre spre a dura, încremenită în grija aşteptării soţului închis la capăt de lume, ca într-un mormânt.

Şi mi se pare că te revăd astfel, atunci când ochii noştri se unesc, de o parte şi de alta a morţii, ca un ţipăt al primăverii, ocrotită de acea eleganţă ce se construia în zilele tale asemeni unei petale de trandafir, cu pecetea unui zâmbet care întârzia spre a se topi în melancolie. Şi nu mai este nevoie de fotografii spre a mi te aduce aminte, căci silueta profesoarei este gravată în cadranele ceasurilor ce torc somnoroase, iar ecoul paşilor tăi este scris în memoria străzilor pe care fiinţa mea însingurată poposeşte , acum : suntem una cu trecutul care ne cuprinde şi ştim că niciodată nu ne va mai fi dat să contemplăm îndepărtata înseninare înlăcrimată a tinereţii tale.

Şi din micul ceremonial al vieţii noastre, din fragmentele de culori ce ajung până la noi, din frânturi de cuvinte şi din murmur jurnalul dragostei şi al despărţirii închipuie portretul celei ce creşte spre a deveni profesoara încadrată de rama unui vis: o atingere fugară ne este dată, mai înainte ca totul să se preschimbe în lacrimi, căci dragostea de dincolo de moarte îşi are nerăbdarea ei nepotolită de dimineţile pustii, aruncând peste jale vălul de parfum al comuniunii plăpânde.

Iar profesoara ce ai fost este suspendată în clasele ei ca în miezul netulburat al valului ce se sparge de ţărmul toamnei. Memoria se adună, cu fiecare promoţie a nopţii ce ne uneşte, iar sufletele eliberate colindă, nostalgice, domeniul despărţirii. O catedră de fum se iveşte din materia mişcătoare a iubirii noastre şi simt cum fericirea în care te –ai zidit urcă spre cerul de noapte, ca un abur al grădinilor adormite. Un caier de miresme te cuprinde, în vreme ce delicata metamorfoză a dorului desenează pe ziduri şi trepte ecoul paşilor tăi.

Un comentariu

  1. Doamna Stanomir a fost profesoara mea de rusa la liceu.Pe vremea aceea se numea Liceul economic nr.2.Nu era deloc severa, era foarte generosa si frumoasa.Mie imi spunea ca scriu foarte frumos, ii placea caligrafia mea si in consecinta primeam un plus la nota.
    Imi aduc aminte de fiul dansei pe care il aducea cateodata la cursuri.Un pusti cu parul blond imbracat in costum bleumarin de elev pe care cred ca il striga Ionut.Cine s-ar fi gandit ca o sa devina un scriitor atat de sensibil.
    Citesc aceste note jurnal tulburatoare care imi dezgroapa amitiri .
    Ultima data m-am intersectat cu doamna profesoara la metrou la Tineretului pe scari, acum multi multi ani.Era aceeasi fiinta fragila , surazatoare , cu parul rosu cum o stiam din liceu.
    Regret ca nu mai este cu noi.Eu nu o voi uita.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *