Privirea în care suntem uniţi trăieşte, letargic, în norul adăpostit de maşini îndepărtate: cuvintele pe care le invocăm se ivesc în ecranul de calculator asemeni unui vânt hrănit de nostalgia fericirii despre care am crezut că poate fi eternă. Şi este acest nor cel spre care tind privirile noastre, de […]
Privirea caută un timp ce este numai al ei, la fel cum frazele ce cresc în dimineţile scrisului îşi alcătuiesc, din rotire de pixeli, cadenţa lor de nostalgie: dicteul ce le convoacă este poarta ce se deschide, spre a lăsa să treacă spre noi umbre,culori şi miresme. Privirea lasă în […]
Şi ce vom mai putea fi noi, în clipa în care literatura ni se va închide, asemeni unui cer copleşit de norii de bazalt ai unei ierni impenetrabile şi ceţoase? Şi care va mai fi rostul acestor mâini care există doar spre a căuta mişcarea de taste ivită din adâncul […]
Decembrie este poarta la care bat cei de demult spre a trezi lumina unui timp devenit, prin atingerea morţii, doar textul ce creşte asemeni unei respiraţii de fum: destinul se distinge ȋn ecranul de pixeli, iar mâinile ce ȋmbătrânesc urmează transa dorului hrănit din arderea de sine. Decembrie este puntea […]
Cei de demult visau timpul pe care şi-l închipuiau egal cu sine, asemeni unui roman scris în pragul unei toamne ce întârzie până dincolo de marginile iernii, atrase de cerul ce devine foşnet marin de nori ai nopţii: fericirea lor era o fericire naivă şi stângace , iar mâinile lor […]
Privirea creşte din moarte asemeni unui arc voltaic ce străbate noaptea tulburată de fulgere himerice: ochiul eliberat pătrunde, vizionar, pănă acolo unde cei vii nu mai pot ajunge, dincolo de linia de sânge pe care biologia oarbă o ridică, aspră şi absurdă. Căci doar această privire în care moartea şi […]
Literatura este camera funerară a nostalgiei: privirea care urcă spre desenul de nori al nopţii este educată de dorul trasând, în limpezimea vizonară a cerului, o hartă a melancoliei. Literatura este camera funerară a nostalgiei: cei care nu mai sunt devin, prin jocul de pauze şi de fraze, creaturile blânde […]
Cuvintele romanului nostru de dragoste au crescut, temerar şi visător, din materia despărţirii: trezite în noi de moarte, ele au căutat drumul sore lumina zilei, trecând prin vămile de vis şi de negură ale somnului magnetic. Şi astfel am păşit pe un pământ pe care nu ni-l putusem închipui niciodată, […]
Şi mi se pare, recitind aceste pagini care sunt parte din creşterea timpului însuşi, că doar pudoarea şi modestia sunt pământul din care se iveşte, timid şi tandru, dragostea de dincolo de moarte. O dragoste care îşi proclamă, în viaţă fiind, histronica ei explozie de sentimente nu este dragoste, ci […]
De câte ori mă privesc în oglindă, în acest anotimp de introspecţie al despărţirii noastre, regăsesc în imaginea răsfrântă a lucirilor ei un chip în care se amestecă, tandru, ca într-o fotografie a dorului, chipurile noastre. Căci moartea a adus, o dată cu sosirea ei, acea unitate din urmă la […]
