Note pentru un jurnal al despărţirii (123)

Şi de ce oare, în clipa în care privesc către marea grădină ce ornează intrarea liceului kretzulescu, gândul hoinar şi visător mă duce spre largile întinderi ale oceanului, acolo unde, de demult, atât de demult, un şcolar şui al republicii socialiste visa să se avânte şi el, spre a descoperi ţinuturile miraculoase pe care le desenau, pe hărţile geografice, rândurile din volumele ediţiei Jules Verne ?

Poate pentru că aici, departe de vuietul progresului şi de agitaţia dialectică a lecturilor obligatorii, aici, unde nu eram decât un elev aşezat cuminte în cea din urmă bancă, aici, unde puteam admira freamătul de taior al fiinţei tale eterice, aici, unde ajungeam după ce tu mă salvai, spre a fi reuniţi, în cele din urmă, aici, în acest labirint de săli şi de holuri, saturat de glasuri şi de tăcere capitonată, aici, în acest pântec de şcoală comercială melancolică şi austeră,aici , doar aici am învăţat să descopăr, dincolo de pagini, mişcarea de aer şi de nori în care se ascundea reveria: vegheat de tine, severă şi îndrăgostită, am început să privesc pe aceasta gaură de cheie pe care imaginaţia eliberată o deschidea, asemeni unei fante, în edificiul socialismului multilateral dezvoltat.

Şi tot aici, de unde totul a început, ca într-o poveste, mă opresc , acum, înaintând în acest anotimp al doliului, spre a te căuta, călăuzit de parfumul care se desenează, delicat, în noaptea ce coboară asupra mea .Iar cuvintele convocate de tine creează intimitatea plăpândă a unei comuniuni himerice, de parcă tot ceea ce este trup trecător se topeşte, gonit de boarea ce vine, graţioasă, dinspre plaja marină unde sufletele se adună, ca într-o congregaţie de aripi, somate de val şi ocrotite de unde.

Căci despărţirea îi bântuie doar pe cei care au iubit şi, iubind, s-au adâncit în fericirea lor ca într-o amiază ce nu cunoaşte sfârşit. Pentru ceilalţi, pentru cei care numără ani vieţii lor cu impersonală detaşare, despărţirea este doar amintirea ce se şterge asemeni unui fişier, limpede şi curat, cu o apăsare pe ecranul tactil: moartea este un tărâm îndepărtat, iar cei ce se duc sunt abandonaţi uitării, exilaţi în domeniul amnezic al frigului etern.

Şi mă opresc uneori, în această singurătate a dragostei noastre, pentru a privi locurile de unde mi te înfăţişai cândva. Un văz al amintirii se redeşteaptă în noi, la fel cum în vis făpturile noastre se contopesc în plânsetul unei îmbrăţişări furate. Şi ştiu că tu întrevezi, dincolo de cortina de ceaţă a morţii, silueta celui care te aşteaptă: în trăsăturile asprite de durere tu descoperi chipul meu de demult şi mâna ta de fum se aşează pe umerii mei, ca un semn al tandreţii înseninate ce ne aşteaptă, răbdătoare, dincolo de prag.

Şi sunt aici, în acest colţ crepuscular de Bucureşti, pregătit să te întâmpin, întrupată din glas, din voal şi din arome, ca un dar al toamnei târzii în care te-ai topit. Nimic nu ne mai poate despărţi , căci ochii cu care privesc acest amurg al impreciziei sunt ochii tăi, treziţi în mine.

O altă primăvară se abate asupra noastră, ca un cântec de larg şi privirea dragostei noastre ajunge până în adâncul de clase unde un elev de pluş, adâncit în lectură, este luminat de sclipirea graţiei tale materne. Arcuită ca un zmeu al cerului, fericirea se înalţă, cutezătoare, în vreme ce mâinile noastre se ating, cu intensitatea arzătoare a unui răsărit marin : contopirea împacă ceea ce biologia oarbă desparte şi un timp al alinării ne ispiteşte cu curgerea sa, ca o promisiune a inimilor noastre eliberate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *