Prostie și pedeapsă…

ar  putea fi o nevinovată parafrază la titlul capodoperei dostoievskiene, dacă nu ar viza în acest caz gravitatea unui fenomen pe care ardeleanul înțelept îl numește a confunda (intenționat) sezonuʹ cu fazonuʹ. Oricum, între crimă și prostie își face loc nu o dată similitudinea.

Situația pare să devină tot mai generalizată, frustrantă pentru o minte sănătoasă mai ales într-un corp sănătos, dar să nu omitem că și la romani era un deziderat, adică orandum est ut fiat… , este de dorit să fie… . E clar că fenomenul evoluează, deși în sine reprezintă o involuție crasă. Clasicii știau că ars una, species mille, adică arta este unică, manifestările ei înmiite; prin urmare nu apreciem (apreciau adică) artistul, indiferent că e creator sau interpret (și acesta în fapt un alt fel de re-creator) în funcție de manifestările sale ca individ (opinii sociale, politice, etc), ci urmărind modul în care atinge acea unicitate a artei. 

Pentru că mizeriile nu merită citate, oricât de contemporane, voi trece direct la câteva exemple care probează că (in)umanitatea nu a fost întotdeauna atât de prostească în a pedepsi. Și din recentul volum (excelentă reeditare) de scrisori mozartiene, reiese ipsis scriptis disprețul major al lui Amadeus față de spiritul revoluționar francez, față de gânditorii „voltairieni”, iar aceasta pentru că el crescuse în spiritul imperial al Vienei. Era dreptul lui să-și manifeste opiniile personale, mai ales că nu știm să fi compus vreo  mesă anti franceză, anti voltairiană; mai mult chiar, nici unui francez, deși și-au avut și ei descreierații lor, nu i-a trecut prin gând să-l interzică pe compozitorul Mozart la Paris sau aiurea prin „Hexagon”. Deși i-au decapitat conaționala, însă pe post de regină a Franței, ceea ce era deja altceva. 

Mai aproape de noi în timp, avem însă un exemplu asemănător cu ceea ce face Europa (o parte din ea) în această perioadă, vădindu-se că totuși prostia și pedeapsa n-au ocolit lumea artei nici în vremurile belicoase trecute, dimpotrivă. Pietro Mascagni (l-am exemplificat  pluri duminical) a comis o eroare în spirit clasic crezând horațian că artiștii au întotdeauna îngăduința de a îndrăzni orice:   i-a dedicat lui Benito Mussolini opera Nerone. Frumoasă, ca toate compozițiile lui Pietro. Receptorii însă, blocați mintal de propaganda specifică oricărui război, au reușit (la altele  au stat mai debil…) să-l interzică pe genialul compozitor al Cavaleriei… Regretabil că tocmai în „peninsulă” s-a întâmplat să moară în sărăcie un mare compozitor dar în fapt a intrat în nemurire. 

Cam în aceeași perioadă se afirma Herbert von Karajan cu bagheta-i miraculoasă, înnobilată parcă mai mult decât purtătorul ei. A fost membru al partidului nazist fără să-i compună imnul, iar Hitler l-a admirat sincer (ar mai fi aici o problemă: de ce un politician nu ar avea dreptul să aibă preferințe estetice? poate l-ar mai umaniza) în ciuda faptului că Maestrul s-a căsătorit cu o evreică, ceea ce ar însemna că într-adevăr – arătam mai sus – artiștii pot îndrăzni orice, fie și într-un regim coercitiv la maxim. Nimeni nu și-a pus problema în perioada postbelică să-l pedepsească pe Herbert pentru că primà bagheta lui și la Berlin și la Viena și la Salzburg. Statul austriac,  republican deja, a acceptat volens nolens să-i mențină nobiliarul von chiar după anihilarea nobilimii, în urma avertismentului primit direct: nu voi mai dirija niciodată în Austria! Ar fi fost o mare pierdere mai ales pentru Salzburg. Aproape că aș fi tentat să spun ce înseamnă civilizația germanică, numai că recente acte punitive bavareze și nu numai mă contrazic regretabil. 

În fine, ar mai fi de spus că amestecul politicului cu arta nu duce la nimic bun, doar la ticăloșie, răutate  și prostie. Nu numai pentru artist însă; Suetonius ne-a transmis ultimele cuvinte ale conducătorului actor, Nero, înainte de a fi eliminat  și spre bucuria poporului său: Qualis artifex pereo!, Ce artist moare odată cu mine!. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *