Fernando Pessoa- „poetul care era o multitudine”

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator și dramaturg redutabil. În ultimele cinci decenii acesta se bucură de un prestigiu internațional fenomenal. Pe măsură ce ies la iveală amploarea și diversitatea operei sale, datele biografice despre poetul porturghez rămân în mare măsură necunoscute cititorilor. Din păcate, nu există o autobiografie a lui Pessoa, cu excepția câtorva încercări ale scriitorului de a-și sintetiza intențiile editoriale sau parcursul literar. Toate acestea, însă, sunt foarte zgârcite, lacunare și reflectă în majoritatea cazurilor doar schița unor proiecte viitoare.

Cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare pentru a înțelege „aventura umană și creatoare” a acestui unic și multiplu portughez. În final, își va da seama că nu reprezintă altceva decât „ultima mare surpriză a modernismului din veacul trecut”.

Fernando Pessoa s-a născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona. Acesta își părăsește locul natal la vârsta de 7 ani și pleacă în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg a fost numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor își începe studiile și învață engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. Abia la 17 ani se întoarce la Lisabona, aproape un bărbat în toată firea, „străin ca peste tot”.

Învață cu mama sa, pentru că în epoca aceea copiii nu mergeau la școală înainte de 7 sau 8 ani. Orizontul său este mic și familiar. Lumea pe care o cunoaște se rezumă la acel spațiu pe care îl are la îndemână. „M-am născut într-un sat care are un teatru de operetă. Și satul ăsta se numește São Carlos.” Imaginea piețelor părăsite, a traficului redus va rămâne în sufletul copilului pentru totdeauna. Fiind puternic marcat de perioada copilăriei acesta scrie în anul 1911 un poem intitulat „Satul” ce capătă versiunea definitivă trei ani mai târziu. Aici Pessoa își exprimă dorul față de patria în mod dureros abandonată. Vom remarca un motiv central al textului și anume, clopotul. Stând în camera sa aproape că simte fizic clopotele ce-i răsună în propriul suflet:

„O, clopot din satul meu,
Tânguindu-te-n seara cea liniștită
Fiece sunet din bronzul tău
Răsună în sufletul meu.

Iar felul tău de a suna încet
E tot atât de trist ca și viața,
Încât deja după primul dangăt încep
Să îi simt sunetul repetat.

Și cu cât tu mă aduci mai aproape de tine
Când trec eu pe aicea, rătăcitor
Ești asemenea unui vis sonor
Răsunând în sufletu-mi depărtat.

Iar la fiecare dangăt al tău,
Ce răsună sub cerul înalt,
Îmi simt trecutul tot mai îndepărtat
Și îmi simt dorul tot mai aproape.

Acest clopot este cu totul diferit de cel al orașelor din interior în care visează să își sfârșească zilele. Este clopotul copilăriei ce nu-i mai poate reda bucuria de atunci.

Pe cât de liniștită și singuratică este acea perioadă, pe atât este de tragică, deoarece tatăl său moare de tuberculoză. Acest fapt duce la o căutare interminabilă a tatălui, chiar dacă este figura ce nu apare niciodată în opera sa. Și astfel, ca un nor negru care vine când nici nu te aștepți, „dintr-o dată mă găsesc singur pe lume”. Doar el împreună cu mama sa.
Nu există mărturie să fi avut măcar un singur prieten, o persoană de vârsta sa cu care să poată vorbi și să se joace. Pentru a înfrunta solitudinea, cel mai mare vis al lui Pessoa era să aibă un câine. Primește unul de lemn, verde.
„Dumnezeu m-a creat ca să fiu copil și am rămas mereu așa. Dar de ce a permis ca Viața să mă bată să îmi ia jucăriile și să mă lase singur?”

Mai târziu, într-o notă în franceză, vorbește despre sine ca și cum ar fi fost un altul: „La 7 ani arată deja un caracter rezervat, deloc infantil. Îi place să se joace singur. La toate acestea este nevoie să adăugăm multe impulsuri de furie și aproape de ură, plus multă frică.” Această remarcă la persoana a III-a nu este deloc întâmplătoare. Înainte de toate, Pessoa a fost un veritabil sculptor de măști pe care le purta cu greutate în trupul său firav. Măștile sunt, de fapt, heteronimii săi, autori de sine stătători inventați de el, cărora le atribuise biografii, scrieri consistente și câte un stil propriu. Cavalcanti descoperă de-a lungul timpului că au fost cel puțin 127. Încetul cu încetul creatorul și creația sa se confundă: „Când am vrut să-mi scot masca, era lipită de față.” Cei mai cunoscuți heteronimi sunt Alberto Caeiro- poetul naturii și teoreticianul „păgânismului”, Ricardo Reis- epicureicul, Alvaro de Campos- modernistul și Bernando Soares, căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii”. Poetul numea această extindere a propriei sale persoane (în portugheză „pessoa” înseamnă „persoană”) un „teatru în oameni vii”- drama em gente- deoarece spre deosebire de textul dramatic care urcă personaje fictive pe scenă, autorul consideră că viața lui devenise un fel de dramatizare compusă din acești heteronimi.
După întoarcerea la Lisabona, se înscrie ulterior la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa. Își abandonează studiile după un an și se resemnează să-ți câștige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenții comerciale. Frecventează cercuri literare avangardiste și publică în mod regulat articole în reviste literare portugheze: Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena.
De-a lungul vieții, Pessoa a scris aproape 30 de mii de file, tema fiind aproape întotdeauna el însuși sau ceva ce îi era apropiat: familia, prietenii, autorii pe care îi admira, mitologia, riturile inițiatice.
Umilul funcționar din Lisabona și-a notat timp mai bine de două decenii întâmplările fără relief din care se alcătuia viața socială, dar și extraordinar de complexele gânduri și reverii care agitau viața lui spirituală.

În „Cartea neliniștirii” Pessoa explorează împreună cu heteronimul său, Bernando Soares, abisul lăuntric. Este o aventură fără speranță, conștientă de „compasiunea vidă” a întregului univers. Volumul debutează ca un jurnal placid, însă, ulterior se transformă într-o neliniște nu doar complexă, dar și dinamică, un amestec de plictiseală, angoasă, indispoziție, inadaptare; o adevărată febrilitate a neliniștii, ce depășește nivelul unei simple frustrări. Pessoa se plânge că este invadat de toate acestea și se transformă el însuși într-o sursă de neliniștire.
„Vreau nu vreau, eu rămân alcătuit din toate aceste lucruri, în străfundul obscur al sensibilității mele fatale.”
Cât despre Soares, acesta este capabil să materializeze ideile cele mai complexe, dar și să se ascundă în spatele lor.
Așadar, Pessoa se instalează de-a lungul paginilor acestui fals jurnal într-o triplă identitate : autor, narator, protagonist. Scrierea sa nu este o promisiune a unei sincerități. Pentru el scrisul rămâne o distragere a atenției, îmblânzindu-și existența prin exercițiul acestei proze fals confesive.
Multe dintre motivele și temele apărute în acest volum vor migra și se vor dezvolta în cadrul altor scrieri pessoane.
În cadrul epocii sale Pessoa a fost perceput drept un om discret. Era mai mult rezervat și de multe ori părea distant față de tot ceea ce-l înconjura.
„Nu fac vizite, nici nu umblu în vreo societate- nici nu sunt de saloane, nici de cafenele”; la ce bun să mă las pradă unor convenții inutile, să rup din timpul gândurilor și proiectelor mele, sau cel puțin din cel al viselor mele care vor fi mereu mai frumoase decât conversația întâmplătoare.”
Explicația pe care o oferă acestei aversiuni față de practicile sociale este simplă, dar pretențioasă:

„Mă dedic umanității viitoare. Ceea ce risipesc, risipesc un divin patrimoniu posibil al oamenilor de mâine; le diminuez fericirea pe care le-aș putea-o oferi.”

Chiar dacă Pessoa nu ne lasă prea mult să-i vedem adevărata natură deducem din scrierile sale dificultățile existențiale ale unei ființe torturate, asaltată de singurătate, de timiditate și de o mare pudoare.
Despre toate aceste aspecte există mărturii ale apropiaților săi. Prietenii știau că în preajma lui, persoana care utilizează termeni cruzi sau imagini grosolane dă dovadă de o mare nedelicatețe. Acesta rămânea paralizat și de agresivitatea verbală care nu îl viza în mod direct.
O mare sfială putem deduce din scrisorile Ophéliei ce apar în volumul „Cronica vieții care trece”. Se remarcă într-una dintre scrisori un moment puternic de jenă în care Pessoa insistă să pună capăt plimbărilor pe sub balconul iubitei, oripilat să constate că ea putea să transforme această etalare a sentimentelor sale într-un moment „monden”, ofensator pentru spiritul pessoan.
Scrisorile către Ophélia vor consemna, peste câțiva ani, imposibilitatea lui Pessoa de a duce la bun sfârșit singura sa tentativă de a duce o viață relativ stabilă. Ulterior, relația se rupe și amplifică uriașa singurătate a scriitorului. În celebra scrisoare de despărțire prin care autorul afirmă că alte imperative reglează viața lui, oculte și misterioase, dictate de „Stăpâni intoleranți și neiertători”, care nici nu i-ar da posibilitatea să ducă o viață banală, se observă o conștientizare, atât dureroasă, cât și orgolioasă, a faptului că Pessoa somatizase poezia.
Deși pentru autor o temă obsesivă o constituie exigența față de propriul scris, în aceste texte către Ophélia evită efectele stilistice.
Un exemplu elocvent ar putea să fie dat de următoare rânduri extrase din scrisoarea (31/5/1920):

„Bebeluș al Băețelului-băiețel,
O! Vin numa’ să spun lu’ Bebeluș că plăcut mult schisorica ei. O!
Și la fel durut mult să nu fiu lângă Bebeluș ca să-i dau pupici.”
Astfel, ne este prezentat paradoxul ce-l caracteriza pe scriitor atât în viață, cât și pe hârtie.
Încă din perioada studiilor liceale din Africa, Pessoa era fascinat de clasici, dar și de romanele enigmatice ale lui Conan Doyle sau de nuvelele lui Edgar Allan Poe. Mai târziu se va simți influența acestor autori, deoarece poetul ni-l va introduce în scenă pe doctorul Quaresma, personajul principal și figura de referință din cadrul prozelor sale polițiste. El va fi mai mult decât un detectiv, va fi un „descifrator”.
Treptat, pătrunzând în miezul nuvelelor polițiste, vom remarca un lucru deosebit de important: literatura căreia îi dă naștere nu este nici pe de parte polițistă, iar detectivul său nu va dezlega enigma unor delicte, ci va încerca să descifreze lumea, o lume opacă căreia vrea să-i atribuie emoția pe care o simte în interioritatea lui.

„Am încercat totdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec cu ea. […] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de șarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment.”

Toate aceste „șarade” sunt puse pe seama lui Quaresma, dar acesta nu prea există. Deși ne sunt transmise informații referitoare la tabieturile sale sau câteva detalii despre țigările pe care le fuma, el devine „un fel de beție autoreferențială a gândirii speculative”.
În ceea ce privește poezia, romantismul târziu, simbolismul și decadentismul l-au atras cel mai mult și l-au influențat încă de timpuriu, când elevul asimila clasicii secolului de aur victorian și pe cei din perioada greco-romană.
Pentru această diversitate de surse, epoci și stiluri literare pe care autorul le analiza și încerca să se pronunțe în spiritul lor, stau dovadă primele sale poeme demne de reținut. Apare deja, iar el se va menține și în anumite proze de mai târziu, decorul cu amurguri misterioase, cu palate în care evoluează paji, prințese și alte personaje atinse de o melancolie generală.
El preia de la simboliști teoria „corespondențelor”, dar se poate distinge și prezența sa prin introducerea unor note personale- elementele vizuale, olfactive sau sonore nu doar că își corespund, dar se armonizează ca într-un templu.
Și în poezii vom putea observa poziția pe care Pessoa o adoptă încă de la început: aceea de vecin cu viața. Este vorba despre o falsă abdicare a unui eu ce îi cere vieții probabil imposibilul.
În fiecare text scriitorul disecă drama imposibilității de a simți direct. El declară:

„Vreau să coexist pe partea cealaltă cu acest eu care mă vede dinspre partea de aici”.

Pessoa moare la 30 noiembrie 1935.
Deoarece nu există informații medicale mult prea detaliate, doar putem specula asupra diagnosticului. Părerea cea mai răspândită, la majoritatea autorilor, e aceea că moartea a fost provocată de ciroză, în urma consumului de alcool din timpul vieții. Un alt diagnostic probabil a fost pancreatita dată de repetatele dureri abdominale.
Deși causa mortis rămâne incertă, un lucru este cert. Fără să știe, Pessoa și-a îndeplinit cea mai arzătoare dorință:

„Vreau să domin lumea cu un creion.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *