Note pentru un jurnal al despărţirii ( 113)

Cei care au murit nu mai pot îmbătrâni, iar sufletele lor eliberate regăsesc limpezimea nostalgică a tinereţii pe care o credeau pierdută. Departe de teroarea pierderii, departe de fragilitatea purulentă a propriului trup, ei îşi deschid ochii către un timp ce cunoaşte doar blândeţea complice a amurgului tomnatec.

Cei care au murit intră, treptat şi tainic, în cei care au rămas, spre a deveni şoaptele şi murmurul ce ajung până la noi, filtrate de dor şi încadrate de nostagia ce se arcuieşte asemeni nepătrunsului cer de noapte,punctat de harta norilor alunecând stins, ca un ecou al balerinelor simboliste ce ispiteau, cândva, copilăria somnoroasă a sufrageriilor de provincie adâncite în uitare.

Cei care au murit bat la poarta viselor pe care la mai visează cei care au rămas, pentru a putea atinge, fugar şi înlăcrimat, un corp suspendat în lichidul fără de capăt şi de început al iubirii: consolarea lor delicată este înseninarea pe care dimineaţa o găseşte, poate, pe chipurile noastre ostenite, alinare plăpândă.

Cei care au murit ne convoacă cu acea limbă originară ce radiază în visele noastre, ca şi cum ar fi parte din substanţa ce ne înconjoară şi ne cuprinde, în placenta ei îndrăgostită: limbă şerpuind printre duhuri, limbă alunecând printre fragmentele de memorie ce plutesc, în derivă melancolică, pe o mare ce străluceşte din adânc, ca o frescă ţesută de alge şi val, limbă îndurerată ce trezeşte la viaţă fericirea pierdută, cu acuitatea însângerată a ţipătului de pescăruş,limbă ce, despovărată de cuvinte, se încarcă de intensitatea străfulgerării de ochi nocturn, tăind în carnea zilei oarbe.

Cei care au murit păşesc alături de noi şi doar simţurile tocite ale celor cuminţi şi orbi le pot ignora prezenţa de boare tainică cu care ne învăluie. Nedespărţiţi şi arşi de dor, ei se îndreaptă, ridicaţi din marea ce le adăposteşte somnul lichid, către pământul ce ne ţine, încă, captivi, iar mişcarea lor, parfumată şi cutezătoare, trezeşte la viaţă un văz al durerii şi al regăsirii, dincolo de curgerea stearpă a vieţilor noastre.

Cei care au murit ne domolesc neliniştea şi îmblânzesc absurdul pe care atrocea pasăre a singurătăţii îl strigă, teribil şi aspru, în dimineţile noastre pustii: mângâierea lor ne instruieşte în taina aşteptării, căci viaţa, mecanică şi tulbure, se va încheia, în cele din urmă, iar pragul ce ne este menit ni se va arăta, consolator, ca o poartă deschisă în linia de ziduri ce părea de nepătruns.

Iar acest jurnal pe care mâinile tale îl scriu, slujite de mâinile mele stângace, este convocarea, graţioasă şi tandră, a celor care au fost. Căci ce am mai fi noi, fiinţă unită prin moarte şi dor, fără patria melancolică pe care amintirea lor o înalţă, prin vis şi mecanică a reveriei: marea unde se afundă şi din care se ivesc, ca o aripă tăiată în nor, este şi marea spre care ne vom îndrepta şi noi, iar înseninarea lor este şi înseninarea noastră înlăcrimată. Şi astfel literele din fereastra de text se topesc în tăcere, în vreme ce mâinile celor care au iubit regăsesc discreţia tandreţii ce nu mai cunoaşte sfârşit.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *