Am fost pe șantiere și am participat la săpături pe teritoriul Bizanțului de altădată, găsind astfel o altă cale de a-i descoperi pe bizantini. Pe siturile arheologice din Grecia, Cipru și de la KalenderhaneCamii, un punct de maximă importanță din inima Constantinopolului – Istanbulul modern – am avut contact nemijlocit cu cultura materială pe care s-a întemeiat civilizația lui. Explorând bisericile din Creta și Kythira, insulă din largul țărmului sudic al Greciei continentale, și înregistrând piesele de ceramică descoperite în conacul medieval de la Kouklia, în sud-vestul Ciprului, am reușit să mă apropii foarte mult de oamenii medievali de acolo. În primul meu stagiu arheologic la Paphos, tot în Cipru, am găsit rămășițele unui schelet de femeie în ruinele castelului SarantaKolonnes, cu inelele din aur și perlele pe care le purta când s-a declanșat cutremurul din 1222. La Istanbul, muncitorii care se ocupau de o infiltrație produsă iarna la moscheea Kalenderhane au descoperit o cavitate în spatele zidului din apropierea monumentalului apeduct care încă domină orașul vechi. Unul dintre meșteri a pipăit locul și a simțit teserele a ceea ce s-a dovedit a fi un mozaic creștin timpuriu în care Sfânta Fecioară Îl prezintă pe Pruncul Iisus Sfântului Simeon. Este posibil să fi fost acoperit cu un zid ca să-l apere de distrugerea iconoclastă.
La Roma, Sicilia, Moscova și, desigur, cât se poate de limpede la Constantinopol, peste tot în Turcia, Grecia și în Balcani, se poate vedea Bizanțul, cel bine păstrat. Dar nimic nu se compară cu uluirea ce te cuprinde când descoperi mozaicurile bizantine din mihrabul de la Mezquita, Marea Moschee din Cordoba, în Spania, pentru care au fost comandate în secolul al X-lea de califul Al-Hakim al II-lea.
Bizanțul continuă să trăiască și prin sentimentul pe care îl ai când asiști, de Paști, la coborârea Luminii la Sfântul Mormânt din Ierusalim, când mitropolitul apare din criptă cu o lumânare aprinsă marcând Învierea lui Hristos, de la care iau lumină toți credincioșii. Și astăzi, în Atena modernă, mulțimea care după miezul nopții coboară de pe Colina Lykavittos purtând lumina Învierii amintește pregnant de grandioasele ceremonii care de peste două milenii au însoțit evenimentul.
Din motive care se vor dezvălui pe parcursul acestui volum, multe obiecte bizantine au fost risipite peste tot în Europa, fiind păstrate în cele mai neașteptate muzee. Întâlnirea cu mătasea bizantină numită Mantia lui Alexandru în Bavaria ori cu contractul de căsătorie din secolul al X-lea dintreTeofanașiOtto al II-lea la Wolfenbüttel, sau cu fildeșurile din secolul al X-lea care acum împodobesc coperta unei cărți dezvăluiemăiestria celor care le-au lucrat și de nivelul culturii în care s-au desăvârșit. În Occident, de multe secole, ele se bucură de prețuire, deși învățații și oamenii Bisericii apusene se fac vinovați pentru încurajarea multor stereotipuri înșelătoare despre semnificația termenului de ‚bizantin’.
Ajung astfel înapoi la chestiunea formei. În Londra lui Shakespeare, bezant-ul și caviar-ul erau termeni familiari: moneda de aur al cărei nume era inspirat de Bizanț și icrele consumate în mari cantități de locuitorii de acolo. În asemenea moduri indirecte, moștenirea Bizanțului se regăsește în cele mai neașteptate locuri, iar această carte încearcă să arate de ce. Am preferat, prin urmare, să nu merg pe urmele introducerilor și studiilor mai vechi, ci să selectez anumite evenimente, edificii și caracteristici individuale ale Bizanțului și să le examinez într-un cadru care respectă diviziunile de bază ale istoriei bizantine. Cel mai greu mi-a fost să renunț la o mulțime de materiale descoperite și studiate, pline de exemple convingătoare și de detalii neașteptate. Prin urmare, nu mi-a rămas decât să ofer un meze[1], adică un antreu. Eu încerc aici să dau un răspuns la întrebarea pusă de meșterii de la King’s College și să explic de ce ar trebui să știm cu toții mai mult despre istoria bizantină.
[1]Mezelic sau mizilic (gustare), ajuns în română prin intermediul limbii turce.
