Într-o după-amiază din 2002, la ușa biroului meu de la King’s College din Londra au bătut doi muncitori. Făceau reparații în clădirea străveche și trecuseră adesea prin fața ușii mele, pe a cărei plăcuță scrie: ‚Profesor de istorie bizantină’. Au hotărât împreună să îmi facă o vizită și să mă întrebe, ‚Ce este istoria bizantină?’ După părerea lor, avea oarecum de-a face cu Turcia.
Și iată-mă în postura de a încerca să le explic pe scurt ce este istoria bizantină unor constructori serioși, cu cizme și cască. Anii lungi de profesorat nu mă pregătiseră pentru o asemenea probă. M-am străduit să comprim o viață de cercetare într-o sesiune de zece minute. Mi-au mulțumit călduros, mi-au mărturisit cât de curios li se părea Bizanțul ăsta și m-au întrebat de ce nu scriu despre acest subiect și pentru necunoscători? Am avut impulsul să obiectez, ca persoană dedicată publicării de studii despre Bizanț, dar bineînțeles că înțelesesem unde băteau. Despre istoria bizantină se publică serii fără sfârșit de volume – prea multe să poată fi numărate și majoritatea prea lungi să poată fi citite. De cele mai multe ori, descriu succesiunea de 90 de împărați și de vreo 125 pe patriarhi ai Constantinopolului, plus puzderia de bătălii, împărțite în categorii previzibile de activități politice, militare și religioase, desfășurate neîncetat vreme de 1 100 de ani. Puține dintre ele sunt suficient de atrăgătoare să stârnească interesul unor muncitori constructori sau al nespecialiștilor din practic orice domeniu. Așa se face că am început să elaborez un răspuns la întrebarea: ‚Ce este istoria bizantină?’
Imediat am întâlnit două dificultăți – făceam prea multe presupuneri și nu rezistam în fața anecdoticului obscur. Dar eu m-am mândrit dintotdeauna cu capacitatea mea de a pune într-o culoare atrăgătoare istoria bizantina pentru un public nefamiliarizat cu ea. Căutând o metodă adecvată, știam prea bine că în lungile lui secole de existență Bizanțul trecuse prin suficiente situații intense, șocante și tragice, cât se poate de atrăgătoare pentru cei aflați în căutarea senzaționalului. Dar asta i-a redus istoria la episoade dramatice fără profunzime, sărăcind-o de sens. Bizanțul înseamnă mai mult decât bogăție, stăpânirea mării și exercitarea puterii imperiale. Iar eu doream ca ei și tu, cititorule, să simțiți cu toții de ce este Bizanțul atât de dificil de cuprins, greu de pus în coordonate și chiar enigmatic. Situația devine și mai complicată din cauză că presa de astăzi folosește termenul de ‚bizantin’ cu sens peiorativ, spre exemplu în formulări ca ‚reglementări fiscale de o complexitate de-a dreptul bizantină’ (dintr-o descriere recentă a negocierilor UE).
Bizanțul invocă o imagine de o duplicitate obscură: comploturi, asasinate și mutilări fizice alături de bogăție în exces, aur și bijuterii sclipitoare. Însă în Evul Mediu bizantinii nu au deținut nici pe departe un monopol asupra complexității, trădării, ipocriziei, obscurității ori bogățiilor. Din rândul lor au apărut nenumărați conducători inteligenți, comandanți militari străluciți și teologi cu idei înnoitoare, ținta multor vorbe rele și calomnii prin asemenea clișee ‚bizantine’. Nu au întemeiat o Inchiziție și în general au evitat să ardă oameni pe rug. Dar în jurul acestei lumi ‚pierdute’ plutește un mister greu de definit, în parte din cauză că nu are un moștenitor modern și rămâne ascunsă în spatele grandorii artei sale medievale: aurul, mozaicurile, mătăsurile și palatele imperiale.
Judith Herrin – Miracolul Bizanțului, editura BAROQUE BOOKS AND ARTS
Judith Herrin este istoric britanic, profesor de studii bizantine și de Antichitate târzie la Princeton University și King’s College.
A studiat istoria la Cambridge University și a obținut doctoratul la Birmingham University. A participat în calitate de arheolog la lucrările desfășurate în siturile de la Atena și Istanbul. Este autoarea unor lucrări fundamentale despre perioada bizantină și a Evului Mediu european timpuriu, punând în dezbatere rolul jucat de creștinism în acest context.
