„Visele sunt literatura somnului”

Frumoasele cuvinte din titlu aparțin lui Jean Cocteau. Pe mine, visele mă transportă într-o lume poetică, cu decoruri de poveste, cu personaje fictive sau reale, cu iubiri și tristeți, cu întâlniri și despărțiri. Mă smulg cu greu din ele, iar după trezire pășesc amețită spre viața reală și mă întreb unde se termină visul și unde este imaginea lui în realitatea din jur.

***

Am fost invitată ca jurnalistă la primul Congres Internațional al Statuilor de la Roma, la care urmau să participe toate statuile lumii care, pentru zilele cât dura congresul, urmau să devină ființe vii. Singura persoană reală invitată la congres eram eu, trimisă în vederea unei prezentări despre eveniment.

Pentru expunerea statuilor, devenite ființe vii cu suflet și emoții, s-au pus la dispoziție spații într-o sală imensă în care fiecare era așezată într-un spot special rezervat. Conform unui program stabilit, ele puteau părăsi temporar spotul pentru a vizita celelalte exponate. Statuile participante erau venite din toate colțurile lumii și reprezentau o mare varietate de subiecte. Ideea acestei reuniuni era ca, în ciuda diversității de epoci, țări și subiecte, statuile să poată comunica între ele prin gesturi, mișcări și expresii.

Ghidul meu, o statuie dintr-un complex statuar din Roma cu mai multe personaje, m-a condus prin fața exponatelor care se mișcau cu grație și eleganță în spațiul restrâns rezervat lor, explicându-mi proveniența și istoria fiecărei statui. Perindându-mă prin sala de exponate, m-am oprit de câteva ori și am schimbat impresii cu diverse personaje, admirând finețea și măiestria cu care au fost sculptate. Lângă statuile provenite din fântâni era un bazin cu apă, iar lângă cele ecvestre se mișcau calul și călărețul, astfel ca vizitatorii (celelalte statui și eu, singurul om) să poată admira sculpturile exact cum au fost concepute de sculptor. Dar poziția actuală a statuilor nu era cea inițială, ci, cum spuneam, ele se mișcau liber.

Am vizitat astfel statui venite din Grecia, altele din Egipt sau din Italia, țara gazdă, dar am întâlnit și statui din Petersburg, Londra, Paris, București. Statuile lui Brâncuși se vălureau printre concavitățile celor de Henry Moor, spre amuzamentul filiformilor Giacometti-eni, iar balerinele lui Degas chicoteau în urma Rodin-ilor care se plimbau agale, cu pași gânditori. Era un spectacol unic, greu de ilustrat în cuvinte.

Ceremonia de închidere a fost programată într-o elegantă sală de teatru din Roma. Pe scenă trona gazda congresului, complexul statuar din care făcea parte și ghidul meu, iar în sală erau așezați ceilalți participanți, statui încă mișcătoare. Locul meu era într-o lojă laterală, aproape de scenă. Statuile de pe scenă erau aurite pentru festivitatea de închidere și, deși se puteau mișca, erau poziționate în forma sculpturii inițiale, cea în care vor reveni după închiderea ceremoniei, când, odată cu terminarea congresului, toate statuile urmau să-și recapete nemișcarea.

Locul din lojă îmi permitea o vizionare bună atât a personajelor de pe scenă cât și a publicului – tot statui. Mai e oare nevoie să spun ce minune se desfășura în fața ochilor mei? Publicul era format din cele mai diferite forme colorate și mișcătoare, iar din orificiile unora dintre ele ieșeau jeturi liniștite de apă. Câteva siluete feminine grecești scăpaseră de povara coloanelor pe care le purtau pe umeri în forma inițială și priveau amuzate în jurul lor, șoptindu-și una alteia câte ceva la ureche.

Când s-a deschis cortina, aurul de pe suprafața statuilor a reflectat lumina și o cascadă de raze galbene au țâșnit de pe scenă îndreptându-se spre sală. Unul dintre personajele statuii gazdă a ținut un mic discurs. Întâi a mulțumit toturor statuilor pentru participarea la congres, după care a vorbit despre extraordinarul fenomen de comunicare ce a avut loc între statuile -provizoriu mișcătoare- din toate epocile istoriei și de pe tot globul. A menționat că tocmai această comunicare dintre civilizații îi va ajuta pe creatorii statuilor, oamenii, să o continue și să păstreze în acest fel Pacea pe pământ. Însfârșit, după câteva cuvinte de încheiere, a anunțat venirea momentului final al congresului, cel al imobilizării sculpturilor.

Eu mă uitam la statuile de pe scenă și la cele din sală, copleșită de tristețea iminentei despărțiri care se apropia. Tăcerea era totală, iar eu eram singura care mai respiram. Am observat că un val de solidificare începe să cuprindă statuile, ca un fluid lunecând de jos în sus prin interiorul lor. L-am privit pe cel care îmi fusese ghid. Încetul cu încetul, de la picioare continuând spre trup și cap, a redevenit statuie, în poziția în care fusese inițial ca gazdă a congresului. Nu puteam crede că ghidul m-a părăsit cu adevărat. M-am uitat insistent la fața lui. Nu mai respira. Dar l-am văzut aruncându-mi o ultimă și tristă privire înainte de a împietri, iar din ochi I s-au prelins câteva lacrimi adevărate pe obrajii lui de marmoră.

Înconjurată de liniștea încremenită a statuilor, m-am îndepărtat de lumea lor, eu, singurul om printre ele, pășind din vis înspre trezire, dintre statuile care fuseseră oameni către lumea reală de oameni, uneori statui.

Să fi fost acest vis „literatura somnului”, despre care vorbea Cocteau? Sau dimpotrivă, viața din vis să fi fost cea adevărată, cum afirmă eseistul francez Jean Guéhenno? „Trăim o viață, visăm o alta, dar cea la care visăm e cea adevărată”.

Visul meu la începutul acestui an este ca pe Terra să domnească Pacea, așa cum au rostit statuile devenite vii în împărăția viselor. Le-am promis că voi scrie despre congresul lor și iată, o fac, sperând ca visul meu să prindă viață.

Articol apărut în revista „Repere Literare”, Montreal