Note pentru un jurnal al despărţirii (102)

Şi dacă viaţa nu ar fi decât visul ivit din neliniştea lichidă a mării, un vis din care doar moartea,cu atingerea ei ultimă, ne poate trezi, dăruindu-ne privirea cu care putem pătrunde dincolo de vălul de ploaie al zilelor noastre? Şi dacă viaţa nu ar fi decât visul ivit din frământarea lichidă a mării, un vis ce creşte din pulsaţia neliniştită şi tainică a sufletelor ce dorm în adânc, mişcate de curenţii ce nu cunosc odihna şi hrănite de întunericul ce le adăposteşte, matern?

Căci în această mare ce a întârziat în noiembrie ca într-o zi de toamnă crepusculară, alungând din domeniul ei de spume ceţurile şi durerea, mi s-a părut că te regăsesc, risipită în rătăcirea de pescăruşi şi alunecând pe plaja ce este cotropită de aerul limpede al dimineţii.

Căci în această mare ce atinge ţărmul unde au călcat, cândva, paşii noştri, mi s-a părut că te regăsesc, prinsă în rama luminii ce bate în oglinda de valuri, ca un soare ce se uneşte cu unda, nedespărţit şi cristalin.

Căci în această mare ce închipuie linia pe care încă nu o pot trece mi s-a părut că te regăsesc, umplând văzduhul cu un glas în care se unesc vocile vieţii tale, ca un ţipăt al elementelor şi ca o consolare a durerii înseşi.

Căci niciodată, poate, marea nu a egalat, ca în acest capăt de noiembrie, intensitatea melancolică a revederii: dacă întind mâna, pătrunzând spre cer, aproape că te ating, ca şi cum tu ai căpăta limpezimea de arcuire a soarelui care mă îmbracă cu razele sale.

Şi ştiu, atunci când îndrept ochii spre larg, că nu mai este nevoie de paşii mei omeneşti ca să te ajung, după cum nu mai este nevoie de inima mea omenească, cu a ei bătaie mecanică, pentru a merge mai departe. Şi ştiu, atunci când îndrept ochii spre larg, că totul se închide în acest orizont ce aduce laolaltă ceea ce pare despărţit, închipuind priveliştea saturată de semne a viselor noastre.

Undeva, în acest zăcământ de timp care a încremenit, prins în stratul de vârste, se află copilăria jocului : o mamă şi copilul ei, pe o plajă, desenând, cu seriozitate visătoare, cercul fragil în care să încapă întregul lor destin. Şi mi se pare că, dacă mă abandonez cărării ce se deschide în faţa mea, voi regăsi,pierduţi în reveria lichidă, pe cei care am fost, ca într-o hologramă ce desfide curgerea timpului aspru.

Şi ceea ce acest noiembrie îmblânzit ne-a dăruit, graţios şi înlăcrimat, este dimineaţa unei alte despărţiri: ochii noştri sunt una acum, la fel cum au fost una înaintea ca moartea să se coboare asupra noastră, ca un cer etanş de iarna arzândă.

Şi ceea ce acest noiembrie catifelat şi delicat ca un poem simbolist minor ne-a acordat este răgazul unei dimineţi în care au intrat, stângace, toate dimineţile noastre: un timp în care se adună, concentrat ca o boare, valul de timp ce vine din larg.

Acestei mări ce mai zăboveşte în toamnă, înainte de a aluneca în profunzimea de ceţuri şi de vuiet a iernii, ne încredinţăm dragostea, ca pe un castel de nisip ce durează o amiază de vară: bucuria copilărească a celui din urmă septembrie pătrunde în mine, ca o fulgerare sinestezică, transcriind, intens şi senin, contopirea deplină.

Şi nu sunt singur pe acest ţărm ce primeşte marea, ca pe o ofrandă de spume. Şi nu sunt singur pe acest ţărm ce atrage spre sine valurile, spre a le elibera în larg, cu tenacitate de vis. Şi nu sunt singur pe acest ţărm unde , de demult, atât de demult, cei care am fost închideau ochii spre a nu fi orbiţi de soarele verii, ca de o ploaie incandescentă şi sărată a mării.

Căci suntem, aici, pe acest ţărm, amândoi, ca în paginile romanului nostru modest. Am lăsat în urmă truda şi durerea şi despărţirea, spre a privi domeniul de unde şi de mişcare în care ne vom topi. Aici cuvintele pe care le-am căutat se apropie de noi, delicate, ca nişte spectre plăpânde. Este toamnă, este noiembrie şi drumul nostru a întâlnit pacea de zbucium melancolic care ne-a fost dată.

Îmi întorc privirea şi zăresc un copil neastâmpărat şi şui, alergând între părinţii săi, ca un zmeu eliberat către cer. Iar clipa se dilată, devenind promontoriul de fraze ce ne va fi casă primitoare şi tandră, în timpul de dincolo de moarte, înaintând mai departe, tot mai departe, în larg, până ce sunetele lumii din care venim se vor fi stins, ca un ecou pierdut în domeniu etern mişcător al mării materne.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *