Suleika Jaouad: Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată (3)

Fata din bulă. Trecuse aproximativ o săptămână de când eram internată în spital și făceam chimioterapie. Mă simțeam relativ bine, chiar plină de viață prin comparație cu ceilalți pacienți de la etajul meu, dintre care mulți erau țintuiți la pat ori aveau nevoie de scaun cu rotile pentru a se putea deplasa. Deși ar  exagerat să spun că îmi plăcea să fiu în spital, nu eram totuși nefericită. Atunci când nu-mi petreceam timpul cu ceilalți pacienți, Will și cu mine jucam întruna scrabble. Părinții mei mă vizitau în  fiecare zi, răsfățându-mă cu mici cadouri și mâncare gătită în casă. Și, pe măsură ce vestea diagnosticului meu se răspândea, prietenii au început să vină unul câte unul, aducând și ei buchete de flori. Mă simțeam suspendată – pentru prima dată în viața mea, nimeni nu aștepta nimic de la mine. Puteam să-mi petrec timpul așa cum voiam. Țineam un jurnal și m-am înscris la un curs de arte și meserii. Un voluntar de la spital mă învăța să tricotez și făceam un fular pe care aveam de gând să i-l dăruiesc lui Will. În naivitatea sau poate chiar aroganța mea, începusem să cred că fusesem cruțată de efectele secundare mai periculoase ale chimioterapiei.  În afară de oboseala obișnuită și de aftele bucale, mă simțeam la fel ca înainte.  În fiecare dimineață, îmi examinam scalpul în fața oglinzii căutând semne că părul începea să-mi cadă, însă era gros și lucios, bine înrădăcinat. Mă gândeam că m-aș putea număra printre puținii pacienți care nu-și pierd podoaba capilară în timpul chimioterapiei și am regretat ceea ce acum părea decizia pripită de a-l tunde scurt. Am început chiar să visez că mă voi muta împreună cu Will după externare. Poate că la sfârșitul verii aveam să mă simt destul de bine ca să pot merge din nou la lucru.

Naivitatea nu are însă viață lungă.  După vreo zece zile, am fost mutată într-o rezervă privată – „izolator“ i-au spus medicii – și mi s-a interzis sub orice formă să mai ies. Nu mă așteptam la așa ceva. Eram uimită și puțin enervată de regulile stricte care însoțeau noul meu spațiu, însă totodată ușurată că eram singură în cameră. Oricine intra în rezerva mea, pe care o poreclisem „Bula“, trebuia să poarte armura obligatorie – masca pe față, mănușile și halatul chirurgical. Celulele mele roșii erau decimate de chimioterapie, hemoglobina și trombocitele scăzuseră brusc la niveluri periculos de mici. Rezultatele analizelor arătau că nu mai aveam celule albe aproape deloc – zero, a spus medicul care era de gardă, făcându-și mâinile căuș, în formă de 0. În scurt timp aveam să închei chimioterapia, iar de-a lungul săptămânii care urma măduva mea, să sperăm vindecată de leucemie, ar  început să se refacă, iar celulele mele sangvine să se înmulțească încet-încet. Odată ce nu mai aveam nevoie de transfuzii ca să-mi mențin nivelul de celule roșii și de trombocite, urma să  fiu externată din spital și să mă întorc acasă. Însă, până atunci, sistemul meu imunitar era inexistent, iar medicul m-a prevenit că orice agent patogen străin sau un simplu strănut îmi puteau fi fatale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *