XXXVI
Ziua eliberării mele s-a nimerit într-o duminică însorită. Biletul de ieșire mi-a fost înmânat abia spre orele amiezii, după ce s-a auzit chemarea muezinului. Ultima rugăciune ce țâșnise din megafoanele moscheei de vizavi, după ce ascultasem sute de astfel de tânguiri jalnice în decursul timpului, mi s-a părut de o stridență atât de apăsătoare auzului, încât îmi țiuia în urechi și risca să-mi detoneze timpanele și așa vulnerabile. Am ridicat mâinile în sus, într-un gest reflex de lehamite, și le-am simțit oprindu-se în dreptul urechilor, în loc să coboare înapoi, neputincioase. Cu podul palmelor adâncit în auricule, am apăsat până ce au dat de durere, cu un pocnet surd, și s-au tras spre interior ca două ventuze ce fac presiune în vid. Au pătruns pe canalul auditiv, s-au lipit de membrane, s-au jucat câteva clipe cu scărița, ciocănelul și nicovala; și-au continuat incursiunea, la prima bifurcație au ezitat dacă s-o ia pe trompa lui Eustache, ca, în cele din urmă, să le intuiesc dezmierdându-mi creierul și susținându-l cu gingășie, ca-ntr-un căuș. Nu puteam să le mai desprind. În tot acel vacuum, auzeam voci din alte lumi, vocea preotului care binecuvântase sufletul robului lui Dumnezeu sau pe a medicului care constatase decesul, asemeni celor care însoțiseră călătoria mea ”dincolo” și înapoi, pe vremea când încă mai aveam viziuni legate de punerea în aplicare a sentinței de condamnare la moarte. Dar, mai cu seamă, auzeam de ”dincolo” vocea mamei care răspundea cu duioșie întrebărilor mele de copil neștiutor: Ce caut eu în lumea asta? De unde vin și încotro mă îndrept? Care e rostul meu pe Pământ? Aflase numai lucruri frumoase despre mine, prin grija consulului, mi-a destăinuit împăcată. Atunci am avut o revelație: căușul mistic și protector nu putea fi decât rodul rugilor ei stăruitoare, dacă nu chiar al mâinilor ei muncite.
La scurt timp, am trecut nestingherit pe poarta cea mare a închisorii. Chiar așa, nestingherit, dacă vă vine să credeți. Mie, nu. Aș mai fi trecut odată, chiar de mai multe ori, înainte și înapoi, pentru a mă convinge că e adevărat. Nu cumva vreun detector cu laser, de tipul celor montate la ieșirile din magazinele scumpe: Louis Vuitton, Versace, Prada; chiar și la cele de pe Magheru… le știți, cele care depistează obiectele pe cale de a fi furate și băgate pe sub fuste… dacă un astfel de sistem a uitat să țiuie? Dacă a uitat să dea alarma în toată unitatea că un deținut deosebit de periculos e pe cale să evadeze chiar pe poarta principală, ziua în amiaza mare și în prezența gardienilor care se fac că nu-l observă? Dacă m-a înregistrat în haine civile, deci nu mă mai recunoaște? O panoplie de ”dacă”, invalidați de realitate, îmi decora pieptul țanțoș de cocoș. Îmi venea să sărut limba infraroșie a acelui detector imaginar care-mi acordase o patalama, la fel de imaginară și prețioasă, de ”ne-infractor”. Pentru mine, conta ca și cum aș fi primit-o inscripționată negru pe alb: ”ne-vi-no-vat!”
Mă bucuram de moment, fără să intuiesc că lăsasem în urmă Simpang Renggam pentru a plonja într-o altă închisoare, cu mult mai mare și mai abjectă, unde cu toții primim, încă din prima clipă a venirii noastre pe lume, un certificat în alb de condamnați la moarte. Sentința este pusă în aplicare mai devreme sau mai târziu, după cum hotărăște judecătorul suprem. Ceea ce ne rămâne de făcut nouă, muritorilor, este o crudă și angoasantă așteptare. Nu m-am depărtat decât vreo zece metri de poarta închisorii. Efluviile libertății deja se risipiseră și au început grijile. M-am așezat pe o bordură, privind fațada clădirii, de unde tocmai ieșisem, cu o privire tâmpă. ”Nu te uita înapoi!” am auzit în minte vocea caldă și totuși dojenitoare a mandarinului. Parcă ar fi fost înțeleși, el și cu mama, peste timp și peste o jumătate din globul pământesc. Dintr-odată, m-am luminat la față și am știut ce trebuie să fac cu surogatul de libertate ce-mi fusese alocat. Încotro să mă îndrept pentru satisfacerea tuturor doleanțelor.
Prima bornă obligatorie e situată pe străduța Jalan Demai, aflată la o aruncătură de băț de splaiul Klang River, unde se găsește actualul sediu al Ambasadei României. Musai, trebuie să trec pe acolo pentru a-mi reface documentele de identitate și pe cele de călătorie. Tot personalul ambasadei, în frunte cu ambasadorul, abia așteaptă să desfacă o sticlă de șampanie în onoarea mea, chiar dacă nu e zi lucrătoare. Așa m-au asigurat, încă de când am sunat să-mi anunț vizita. Chiar s-au oferit să-mi trimită o mașină. Le-am spus că nu e nevoie. Doream să reînvăț singur primii pași în libertate, să exersez mersul liber și nestingherit, fără vreun gardian pe urmele mele. Atenția de care mă bucuram din partea funcționărimii ambasadei era explicabilă. Eliberarea de care avusesem parte reprezenta și succesul lor diplomatic, cum le place să se audă vorbind. Blițurile și obiectivele aparatelor fotografice aveau de imortalizat acest moment.
Fără falsă modestie, cred că un protocol de un asemenea nivel ar fi măgulit și persoane de vază, nu numai un biet pușcăriaș care nu mai văzuse bunătăți din timpuri imemoriale. Așa încât nu poate fi decât scuzabilă maniera în care m-am lăsat sedus, în clinchet de pahare, de iluzia că aș putea reprezenta vreo scofală pentru reprezentanții statului român. Limba română o simțeam ca pe un alt liant care mă atrăgea să socializez cu cei o mână de oameni ai misiunii diplomatice. Aflam o mulțime de noutăți despre ce s-a mai întâmplat prin țară și prin lume. Descopeream noi expresii, demult uitate în străfundurile memoriei. Mi le aduceam aminte treptat, pătruns de-un farmec aparte, ca la dezlegarea de cuvinte încrucișate. Inflexiunile vocilor, pronunția aspră, guturală, pe alocuri melodioasă, bazându-se pe arcuirea limbii și ondularea buzelor, nu avea nimic în comun cu mestecarea și scuiparea englezismelor sau țiuitul strident al limbilor asiatice. Fusesem atât de departe, atât de mult timp, de aceste cuvinte cu semnificațiile lor cu tot, de parcă reveneam dintr-o călătorie cosmică și găseam o altă planetă, mult schimbată. O altă realitate îmi cerea să mă adaptez cât mai curând. Evenimente importante băteau la ușă, care condiționau și catalizau într-un fel această necesitate de adaptare.
”Îți dai seama ce impact emoțional fantastic ar genera toată saga asta a ta dacă ar fi făcută publică? Cum s-ar îmbulzi cu toții să citească în ce fel înscenarea, condamnarea, demascarea și eliberarea se joacă cu dramatism, pe rând, la ruletă? O ruletă rusească, de bună seamă. Vândută unui tabloid malaezian, povestea ar valora zeci de mii de dolari. Bașca alte avantaje ulterioare.” Vorbele consulului, spuse într-o doară, ca apoi să schimbe subiectul, dar nu suficient de repede, mi-au strecurat în suflet un grăunte de neîncredere și, totodată, curiozitate. A fost de ajuns ca să mă devieze de pe orbita strălucitoare cu care savuram, în calitate de invitat, succesul propriei eliberări. În aceste condiții, atitudinea mea nu mai putea fi cea de dinainte. Grăuntele începuse să încolțească, să sape pământul în interior, încât s-ar fi cuvenit să mă retrag undeva, singur. Nu mă simțeam deloc confortabil așa, abătut, cu mintea ocupată. Prea multe incertitudini pe un teritoriu necunoscut! Nu mai aveam chef să le negociez cu nonșalanța cu care o făceam odinioară. Abia așteptam să se termine odată protocolul. Stăteam ca pe ghimpi, dorind, în primul rând, să rezolv problemele birocratice ale identității mele, ca apoi să-mi iau tălpășița și să mă arunc în primul avion spre Europa. Acolo îmi imaginam că se găsește plasa mea de siguranță.
Preschimbarea pașaportului în regim de urgență se rezolva de pe o zi pe alta, aveam să primesc cele mai solide asigurări din partea funcționarilor ambasadei. În schimb, singura variantă de călătorie cu zboruri de legătură către România, la care puteam să-mi rezerv bilet de avion fără prețuri astronomice, cât pentru un Private Jet, se nimerea abia peste trei zile. Încă trei zile de stat la Kuala Lumpur aproape mă sufocau. Nicio alternativă demnă de luat în serios nu se întrevedea. Resemnat, am mers la cel mai apropiat hotel, Hotel Oakwood parcă se numea, aflat chiar vizavi de sediul ambasadei.
Odată intrat în vârtejul ușilor rotative, am plonjat într-o luminiscență luxuriantă atât de orbitoare, încât mi-a luat ceva timp să mă acomodez. Și e de înțeles, cu câteva ore în urmă, încă orbecăiam în celula și pe coridoarele obscure de la Simpang Renggam. Ce transformare de decor! Razele soarelui focalizau prin peretele de sticlă și se întâlneau în interior cu risipa de electricitate. În holul central era un du-te-vino permanent, propulsat de morișca ușilor circulare. Portarul și cei doi băieți de bagaje erau singurii care purtau pe umeri constantele acestui tablou. Părea că doresc să oprească furnicarul în loc. Privirile lor pătrunzătoare scanau fiecare figură și-i opreau la timp pe localnicii jerpeliți, care-și făcuseră un obicei din cerșit sau vizau buzunarele turiștilor. Deși vigilenți, îndatoririle lor atât de temute nu erau lipsite de sincope. De exemplu, pe mine m-au ratat.
În partea stângă a intrării, salonul de cristal era cuprins de-un freamăt aparte. Frânturi de conversație, ca un zumzet de albine, se auzeau pe diferite tonalități. Oameni așteptând, agățați de toartele unor cești de cafea sau ceai, ocupaseră locul în jurul unor mese înalte sau pe la colțuri, pe scaune. Din când în când, din spatele unei uși capitonate, se ivea o angelică făptură feminine, în ritm de catwalk și cu un clipboard între degete. Se apropia de meseni și-i ruga să-și decline identitatea pentru a fi înregistrați într-un tabel. Vreun simpozion sau întâlnire de afaceri, am gândit în timp ce mă îndreptam cu pas agale spre recepție. Mișcării rectilinii a picioarelor îi adăugasem o disonanță evidentă din cauza gâtului, sucit într-o parte, și a ochilor care pur și simplu refuzau să vadă în față. Nu mai întâlnisem reprezentante ale sexului frumos de atâta vreme, încât privirea mea fixată asupra domnișoarei avea încărcătura aceea de obsesie, completată de pulsul care avansase accelerat.
Cu greu mi-am desprins ochii de pe coapsele promoteriței pentru a-i îndrepta spre domnul de la recepție, în fața căruia ajunsesem. M-am adresat în grabă, precipitat, ca cel ce se simte cu musca pe căciulă, însă cu cea mai însuflețită politețe de care puteam da dovadă. Doream să-mi fac cât mai repede cunoscute intențiile de-a rezerva o cameră pentru trei nopți, până ce personalul hotelului să apuce a mă confunda cu vreunul dintre nenumărații aurolaci de prin parcare. Fie vorba între noi, înfățișarea mea nu diferea prea mult de a celor opriți la intrare. M-am grăbit să achit chiar un depozit, pentru a nu da naștere la suspiciuni. Se pare că gestul a fost destul de convingător, judecând după figura senină a unui bellboy care a subtilizat cartela camerei din mâinile recepționerului. Apoi, a înșfăcat și geanta cu zdrențele mele și a luat-o înainte spre lift, invitându-mă să-l urmez. N-ai fi zis că-mi făcea un serviciu contra unui bacșiș modest. Ținuta sa impecabilă contrasta teribil cu a mea, de pușcăriaș lăsat la vatră. Mă îmbrăcasem cu ce-am găsit, la repezeală, dorind să mă văd cât mai iute în civil. Din lucrurile personale cu care fusesem încarcerat în urmă cu cinci ani, nu se mai aflau la magazia închisorii decât câteva bulendre. Pentru a beneficia de restul articolelor vestimentare am fost nevoit să completez de pe la alții. Trebuia să mai aștept până a doua zi pentru a mă despărți de gioarse. Prin oraș, toate magazinele erau închise duminica, deci nu-mi puteam procura un nou rând de haine.
În liftul hotelului, m-am luminat dintr-odată, ca în fața unei divinații, și abia așteptam să ajung… Unde? În cameră sau să mă întorc? Ezitam. Până la urmă, mi-am luat camera în primire, am aruncat bagajele pe pat și m-am dus glonț către telefonul fix de pe noptieră. Am ridicat receptorul și, auzind vocea centralistei ca un țânțar țiuitor în ureche, am cerut rar și afabil să-mi facă legătura cu Ambasada României. Am așteptat câteva secunde până ce am auzit un ”Hallo!” de sorginte europeană. Mi-am dres glasul și am rostit vădit emoționat: ”Îmi cer scuze, Laurențiu Pal vă deranjează. Abia am plecat de la dumneavoastră, acum câteva minute… Exact. De asta vă sunasem. Gând la gând… În cursul zilei de mâine ar fi perfect. Aștept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră. Mulțumesc.”
Aveam șaptezeci și două de ore la dispoziție și le puteam folosi din plin. Prima mișcare a fost să-l contactez din nou, prin intermediul ambasadei, pe avocatul care mă reprezentase la proces. El ar fi fost cea mai nimerită persoană să negocieze, în numele meu, o exclusivitate pentru Malaysia Kini, principalul organ de presă ce apare la Kuala Lumpur. Mârșăvia judiciară la care am fost supus în toți anii aceia trebuia făcută publică prin intermediul unui ziar cu notorietate și-a unui titlu pe măsură, ca ororile să nu se mai repete. Evident, un așa țel nobil, măi, mă putea anima doar dacă ieșeau și ceva parale din asta. Deși n-ai fi zis, împrumutasem câte ceva din flerul celor ce cunosc circuitul banilor în natură.
Avocatul a ajuns chiar a doua zi la hotel, am luat masa împreună pe terasă și s-a arătat încântat de ideea care îi putea aduce și lui un comision substanțial în buzunar. Peste doar câteva ceasuri, m-a sunat de la birou, radiind de voie bună. Reușise să negocieze un serial de zece episoade, din care primul episod urma să-l livrez chiar înainte să plec, pentru a asigura bonitatea înțelegerii, iar următoarele să le trimit prin e-mail din România, săptămânal. Am semnat contractul chiar în aceeași zi, cu o naturalețe ‒ și ea împrumutată ‒ din arsenalul oamenilor de afaceri, și am încasat la semnătură un cec pe care era trecută jumătate din suma negociată. Restul banilor urmau să-mi fie virați în cont la finalul înțelegerii. Sarcina la care mă înhămasem nu-mi punea probleme deosebite. Povestea o aveam deja scrisă în caietele mele, fiind nevoie doar să mai schimb unele cuvinte, pe ici pe colo, s-o mai pigălesc pentru a-i da mai multă cursivitate.
Depășind chiar și cele mai optimiste previziuni, primul episod a avut un succes fulminant, fiind preluat, în rezumat, de marile agenții de presă internaționale. Era povestea unui tânăr care a scăpat din infernul traficanților de droguri, după ce a ispășit o condamnare la închisoare în locul adevăratului vinovat. Eroarea judiciară a ieșit la iveală după mai bine de cinci ani. Valuri de empatie se revărsau către poșta redacției prin intermediul poștei electronice. Multe comentarii și pe pagina online a ziarului. Marea masă a cititorilor se arăta revoltată de ceea ce a putut să pățească acel tânăr care, întâmplător, purta numele meu. Sigur, se mai strecuraseră în mulțime și câțiva hateri care considerau că a scăpat ieftin. Că așa e lumea în ziua de azi.
