Marius Cărbunescu – Condamnarea la Viață (3)

XXV

Câtă perplexitate afișază chipul meu după această lectură, pot doar să-mi închipui, însă găsesc că expresia ”i-a căzut fața” se potrivește de minune, fără a fi neapărat o figură de stil. Știu sigur că așa e, o simt căzută. N-am nicio oglindă să mă pot vedea și mai bine că n-am. Cert este că așa o rigiditate pronunțată a pomeților și chiar a mandibulei face imposibilă descleștarea maxilarelor. Îmi vine să înghit în sec, însă deglutiția se oprește la jumătate, cu epiglota înțepenită și dureroasă. Pipăi cu degetele tremurânde peste obraji, buze și cavernele globilor oculari. Figura mi se prezintă din cale-afară de puhavă. Parcă n-ar fi a mea. Mă bănuiesc chiar de-o distrofie facială severă. Doar arcadele stufoase mi le recunosc, de sub care ochii văd limpede ca-n palmă. În toată această transfigurare, privirea e singura care mi-a rămas mobilă. Mintea, în schimb, refuză să coreleze imaginile cu semnificațiile lor; cuvintele scrise cu înțelesul lor brutal, de netăgăduit. Este confuză și are nevoie de un timp de adaptare, mult prea îndelungat, la noile coordonate ale evidenței. Mă uit încă nedumerit la scrisoarea pe care tocmai am terminat-o de recitit. A câta oară, nici nu mai știu. Ce s-ar mai putea spune după un asemenea verdict fățiș?

Dacă prima scrisoare, să zicem că ar fi intrat în fișa postului, mandarinul urmând s-o atașeze la dosarul cauzei ca un document necesar, solicitat de instanță, cea de-a doua putea fi lesne categorisită drept un exces de zel odios. M-a făcut pilaf, învelindu-și pumnul într-o mănușă de catifea. Culmea e că nu mi-a lăsat prea multe posibilități să-l contrazic. Am parcurs paragrafele scrise mărunt de zeci de ori. Dacă sunt sincer cu mine însumi, construcția logică a mandarinului e ca o fortăreață inexpugnabilă, oricât i-aș da ocol cu dicționarul în mână. Termenii de specialitate nu comportă vreo fisură. Cauzalitatea și intercondiționalitatea sunt impecabile. Cu toate astea, nu mă pot împăca cu ideea că deține piatra filozofală a adevărului, că dreptatea sa este de necontestat. Ar însemna să-mi tratez cu căință tot trecutul nedemn și să mă prosternez în fața morții. Să îndur o tortură psihică de două ori mai mare, pentru că n-am făcut tot ce a depins de mine ca să mă salvez. Și nu de azi, de ieri, ci de la începuturi. Psihologul a pus degetul pe rană, iar verdictul său are o duritate de ghilotină: ”Am preferat să mă eschivez în loc să-mi caut salvarea.” Nici măcar original n-am fost! Diagnosticul pus cu atâta nonșalanță mă transferă, dintr-odată, alături de alți subiecți-deținuți, într-o zonă a cazurilor patologice clasice. Dintotdeauna au existat nebuni pe lume care  ar fi vrut s-o salveze, dar nu pot face același lucru cu propria persoană. Și eu care credeam că reprezint un exemplu de conștiință activă și am de dovedit contrariul; că într-o bună zi aș fi putut revoluționa lumea cu ideile și teoriile de care fusesem atât de mândru; că aș fi putut merge chiar dincolo de limitările acestei existențe…

E cumplit să mi se releve așa, pe nepusă masă, în lumina noilor dezvăluiri ale mandarinului, un adevăr cât se poate de crud. Acela că, prin actul meu de voință, necugetat, dar complet liber și neîngrădit, bazat pe propria inițiativă, am luat cele mai proaste decizii cu putință în viața asta. În consecință, m-am afundat în mocirlă până la gât. Am ignorat celelalte opțiuni, preferând să perfecționez până la sublim vocația tragicului. Motivul căutărilor mele, așa cum îl nuanțează mandarinul, nu este orientat spre găsirea unor soluții mai bune. Căutarea este o stare continuă, mai bine zis o fugă continuă, nicidecum un scop în viață. M-a lovit în punctele nevralgice, nu-mi face nicio plăcere să recunosc, dar asta e realitatea. Teoria sa devoalează ceea ce stabilisem aprioric, ca adevăr axiomatic, pentru a mă exonera de orice complicitate vinovată cu destinul și a putea poza în victimă. Vocea interioară se poticnește, reluând laitmotivul existenței mele de până atunci: La ce bună existența asta dacă ești condamnat încă de la naștere să ispășești o continuă penitență cu mintea și cu trupul? Drumul greșit pe care am apucat n-a fost o alegere. A fost singurul posibil. Uitându-mă în urmă, am și consfințirea acestui parcurs. Cu fiecare carte citită, care mă aduce mai aproape de înțelegerea universală a lucrurilor, confirmarea metafizică, inexplicabilă, dar simțită prin toți porii, abandonează jumătățile de măsură și devine certitudine. O astfel de abordare este valabilă până la un punct, după care începe degringolada, drumul spre propria nimicnicie. Ce păcăleală sinistră, ce senzație aiuritoare să ai asemenea certititudini! Tot sistemul meu de valori se transformase într-un maldăr de ruine, ca la cutremur. Nu mai încape nicio îndoială, e cutremurul vieții mele.

Shit! Shit! Shit! La ce bun să afli în ceasul al 12-lea că adevărul și dreptatea au fost în afara sferelor tale de interes? La ce bun să conștientizezi că vei muri ca un fraier, dacă nu poți face nimic pentru a schimba sau influența asta? La ce bun să fii o ființă superioară, înzestrată cu intelect, dacă gândurile tale rămân doar niște simple cugetări, și alea searbede, pe marginea unei existențe aflate în afara controlului tău? Mai bine să te naști un dobitoc care, pentru o găleată de tărâțe în plus, ia singur calea abatorului. Presentimentul ghilotinei nu-i lasă loc decât de un muget surd.

Înșfac de pe poliță un volum pe care l-am citit deja de câteva ori. Mă uit cu atenție la coperta uzată, de parcă aș vedea-o pentru prima dată. Printre literele verzale care indică titlul și autorul, se strecoară imaginea unui adult a cărui umbră, în bătaia soarelui, reprezintă un contur de copil. Îl cântăresc bine în mână și în minte preț de mai multe minute. Dintr-o dată, nemaiputându-i suporta încărcătura mentală, îmi iau un balans larg și îl arunc cu putere de zidul celulei. Mâinile îmi rămân încleștate. Încep să gâfâi sacadat, ca după o luptă crâncenă cu mine însumi. Cartea alunecă pe perete până ce ajunge la podea, cu paginile îndoite și aripile desfăcute, ca un porumbel cu gâtul frânt. Iau o a doua carte de pe poliță, pregătesc balansul, dar brațul mi se înmoaie sub presiunea inutilității gestului.

”Nu cărțile sunt de vină” a ajuns până la mine evidența acestei constatări. Și declicul a venit. Într-un mod cu totul bizar și confuz, am simțit că ceva nu mai este ca înainte; că ceva s-a rupt în mine. Drama personală abia acum își arăta chipul hidos și declanșa mecanismele unor schimbări ireversibile. Tocmai eu, cel care îi acuzasem pe alții că și-au lăsat viața în voia sorții, tocmai eu am pățit această rușine. Un plânset cu hohote m-a cuprins inexorabil, înăbușit în perna udă deja.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *