Marius Cărbunescu – Condamnarea la Viață (2)

X

În intimitatea patului meu metalic și-a metrului cub de aer irespirabil ce se târa pe sub tavan, alocat cu indulgență și acela, mi-am prins capul în mâini. Am stat așa minute bune, gânditor, cu tâmplele fierbinți pulsându-mi în palme. Gheara cea de toate nopțile mă mai slăbise întrucâtva, pentru a face loc unei alte aprehensiuni. Brațele se comportau haotic, independent de restul corpului. O forță din afară mi-a apăsat globii oculari cu buricele degetelor. Din ce în ce mai puternic, până ce am simțit o durere ascuțită sub pleoape. În general, suferințele par să ne facă mai circumspecți, să ne repliem într-o cochilie iluzorie, așteptând cu înfrigurare trecerea pericolului, dar nu ăsta era rolul durerii acum. Căutam, în primul rând, să mă dezmeticesc, să mă extrag din vria în care intrasem, pentru a lua o decizie rațională de o covârșitoare importanță.

O decizie împotriva firii se smulge, nu se ia, cu durere, cu cleștele, fără preparative sau anestezie. Prea bine, domnule Sivanthandan, am să mă străduiesc! Deși… Nu te poți încrede în malaezienii ăștia alunecoși, care-și disimulează compasiunea în funcție de interesul lor profesional. Caută să te aducă în punctul de maximă transparență a persoanei, de parcă te-ai întrupa din sticlă și ar vedea prin tine. Iar, în felul ăsta, nimic nu i-ar putea opri să fii riguros prelucrat. Altminteri, cu fețele împietrite, fără niciun fel de expresie pe chip care să ateste că ceva li se înmoaie în inimi, își impun disciplina cazonă în relațiile interpersonale, mai ales cu deținuții, așa cum le cere și haina militară. Sunt convins c-a raportat numai bazaconii despre mine, pentru a fi în grațiile autorităților. Iar acum îmi vinde gogoși gogonate. Ce șarlatan! Șarlathandan! Crede că prin șantaj mă poate obliga să-i livrez tot ce-i dorește suflețelul. Ba, pardon! Astea-s povești, cu terapia prin scrisori care mă eliberează de frustrări. De fapt, vă spun eu, scopul este să intre în mintea mea și să-mi controleze psihicul pe căi numai de el știute. Pentru asta, trebuie să mă cunoască foarte bine. Vrea să știe cum am acționat la un moment dat, în anumite situații limită. Caută să-mi intuiască mișcările, să anticipeze pașii pe care i-am parcurs și, în ultimă instanță, să preia comanda totală asupra creierului meu.

Pentru mine e limpede. Dacă nu v-ați dat încă seama, pot aduce clarificări suplimentare. Reprezint un experiment de control științific al minții de la distanță; un cobai teleghidat prin tehnici de parapsihologie. Mai demult, am văzut un film în care, tot așa, un psiholog a reușit să pătrundă în mintea unui individ și i-a comandat mai multe delicte în crescendo, ajungându-se până la crime. Pacientul mergea ca în transă și-și îndeplinea misiunea, fără a reține nimic din ceea ce făcuse. Nu mai știu cum se numea filmul. Îl găsim dacă aveți curiozitatea.

Crede că mă poate prelucra cum vrea el doar pentru câteva promisiuni obosite de-atâta vânturare în eter? N-am ce zice, optimist, băiatul! Trebuie făcut ceva, nu mă pot duce așa, ca mielul la tăiere, cu caietul de amintiri sub braț. Măcar că am de depus ceva efort pentru a-l scrie. Dacă voi schimba câteva amănunte semnificative, s-ar putea să-l derutez și să-l îndrum pe o pistă falsă. Și-ar da seama? La lumina lumânării, o concluzie se prelinge peste judecata mea, ca un strop de ceară încinsă: ”Aș! nimic mai lipsit de relevanță!” N-aș rezolva nimic, pentru că parșivul e interesat în primul rând de resorturile și mecanismele care mă determină să acționez într-un anumit fel; de modul cum sunt pregătite deciziile, nu neapărat dacă ele se concretizează sau nu prin fapte. Mi-am dat seama de acest aspect după felul cum punea întrebările și le tot repeta cu obstinație, îmbrăcându-le în alte forme pe cele pe care le considera importante. În definitiv, dacă tot sunt pornit să dau explicații, din modul cum conducea discuția sau cum îmi storcea creierii și de ultimul dram de rațiune. Mă întorceam de la ședințele de terapie dărâmat psihic, tot căutând să mă apăr de intruziunile brutale la care era supusă mintea mea. Nici nu putea fi vorba de terapie, de fapt, era o terapie pe dos, care avea rolul mai mult să tâmpească.

Așa, căpiat și ostenit, căutând explicații pentru tot ceea ce se întâmpla cu mine, am adormit spre dimineață. Trezirea de la ora șase m-a surprins cu aceleași gânduri, de parcă nici n-aș fi închis ochii peste noapte. Văzându-mă cu o mină preocupată, Jimmy a lăsat baltă șosetele pe care le avea de spălat la prima oră, pentru cine știe ce gherțoi, și a venit lângă mine. M-am rupt de problemele mele și i-am zâmbit. În același timp, l-am bătut prietenește pe umăr, de parcă m-ar fi ajutat prin simpla sa prezență să iau o decizie de o importanță capitală. N-avea rost să-i explic întortocheatele simțăminte care mă apăsau. Cert este că apariția lui o considerasem benefică.

***

După ce mi-am făcut ordine în gânduri, am luat caietul și m-am pomenit scriindu-i următoarele rânduri mandarinului: ”Am să mă străduiesc să vă pun pe tapet grozăviile de care mă bănuiți. Și veți vedea că trecutul meu tumultuos n-a fost numai al meu, ci al unei întregi generații din acea țară îndepărtată numită România. N-am niciun meritdeosebit în acest sens. Totuși, de-ar fi să mă credeți ori ba, puțin îmi pasă, nu vreau să devin așa-numitul personaj central diabolic. V-ați exprimat în totală necunoștință de cauză. Nu-mi place și pace! Ba, din contră. Aș da orice să joc și eu rolul personajului pozitiv, în vreo tălmăcire cerească a unor fapte petrecute sub orizontul îndepărtat al copilăriei sau adolescenței mele, măcar o dată, nu neapărat pentru a vă da satisfacție. Măcar în subconștient să nu se mai petreacă acele nenorociri care s-au lipit de trupul meu neajutorat, chiar și atunci când am fost mânat de cele mai bune intenții și de gânduri din cele mai curate. Măcar prin intermediul hârtiei să fie îndulcite anumite circumstanțe dramatice care au schimbat cursul existenței mele. Mi-aș dori să pot, dar nu pot. Fac parte din mine, mi-au intrat pe sub piele și s-au dezvoltat odată cu trupușorul plăpând. Nu mă pot amputa cu ușurința cu care m-aș minți. N-am șansa scriitorilor de a ficționa și cosmetiza acolo unde până și ei se îngrozesc de cât de cruntă e realitatea. Asta este! Cel puțin veți vedea că, în privința intențiilor, n-am fost mai rău decât cei cărora le cântați în strună și care se bucură de simpatia dumneavoastră.”

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *