WOODY ALLEN – Apropo de nimic (5)

În sfârșit, am ajuns și la adevăratul curcubeu al copilăriei mele, verișoara mea Rita. Cu cinci ani mai mare decât mine,blondă, plinuță, prietenia ei a avut poate cea mai importantă influență asupra vieții mele. Rita Wishnick, tatăl ei un alt evreu rus fugar pe nume Vișnevski, anglici‑ zat în Wishnick. O fată atrăgătoare, victimă a poliomieli‑ tei, care șchiopăta ușor, mă simpatiza mult și, din această cauză, mă lua cu ea peste tot – la film, la plajă, la restauran‑ tele chinezești, la minigolf, la pizzerie –, juca dame, cărți și Monopoly cu mine. Îmi făcea cunoștință cu toți prietenii și prietenele ei, mai mari decât mine, care se amuzau pe seama precocității mele, câtă aveam. Într‑un cuvânt, mă țineam de ei, devenind foarte sofisticat pentru unbăiat de vârsta mea și simțind cum copilăria făcea un mare pas înainte.

Aveam și prieteni de vârsta mea, dar majoritatea timpu‑ lui mi‑l petreceam cu Rita și gașca ei. Erau toți evrei deștepți din clasa de mijloc, care se pregăteau să fie jurnaliști, profe‑ sori, doctori și avocați.

Dar să revin la filme, pasiunea Ritei. Rețineți, eu aveam cinci ani, iar ea zece. În afară de faptul că‑și tapeta pereții cufotografii color ale tuturor vedetelor de la Hollywood, mergea regulat la cinema, adică în fiecare sâmbătă, la prânz, când rulau câte două filme, de obicei la Midwood, și, fiindcă mergea cu mai mulți, mă lua și pe mine. Așa am văzut tot ce scotea Hollywoodul. Orice lung metraj, orice film cu buget redus. Știam cine joacă, îi recunoșteam pe actori, chiar și pe cei maineînsemnați, personajele‑actori, recunoșteam coloana sonoră, fiindcă știam toată muzica pop ascultând ore în șir radioulalături de Rita. Emisiunile Make Believe Ballroom, Your Hit Parade. Pe atunci radioul stătea deschis de când te trezeai și până mergeai la culcare. Muzică, știri, și ce muzică.

Muzica pop de atunci însemna Cole Porter, Rodgers și Hart, Irving Berlin, Jerome Kern, George Gershwin, BennyGoodman, Billie Holiday, Artie Shaw, Tommy Dorsey. Așadar iată‑mă copleșit de cea mai frumoasă muzică și de filme. Mai întâi două filme în fiecare săptămână, apoi, cu trecerea anilor, tot mai multe. Câtă emoție la intrarea în cinematografulMidwood, sâmbătă dimineața, când toate luminile erau încă aprinse și câțiva oameni își cumpărau dulciuri și intrau în sală,ascultând în fundal muzică pop menită să‑i potolească pe cei care nu mai aveau răbdare să înceapă filmul. Harry James – „I’ll Get By“. Abajururile apli‑ celor erau roșii, armăturile – aurii, covoarele – roșii. În cele din urmă luminile se stingeau,cortina se ridica, iar ecra‑ nul argintiu prindea viață, cu un logo care‑ți făcea inima să saliveze, dacă pot amesteca metaforele, cu o anticipare pavloviană. Le‑am văzut pe toate, comedii, filme cu cow‑ boy, povești de dragoste, filme cu pirați,filme de război. Multe decenii mai târziu, în timp ce mă aflam în compa‑ nia lui Dick Cavett pe o stradă unde fusese cândva un cine‑ matograf grandios, iar acum era doar un loc viran, ne‑am uitat lung la el și ne‑am amintit cum chiar în mijlocul acelui teren stăteam odată, călătorind spre orașe străine, pline de intrigi, spre deșerturi înconjurate de beduini romantici, pecorăbii, în tranșee, spre palate și rezervații amerindiene. Curând, acolo avea să se înalțe un bloc de apartamente, în locul luiRick’s Café1, de mult demolat.

WOODY ALLEN – Apropo de nimic, editura Litera, 2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *