WOODY ALLEN – Apropo de nimic (4)

Drept care mi‑am pus aceeași între‑ bare care‑l frământa pe fostul prinț al Danemarcei: „De ce să îndur în cuget, oare, săgețiși praștii ale ursitei rele“1, când puteam să‑mi ud nasul și să‑l vâr într‑o priză, ca să scap de angoasă, de strângerea deinimă sau de puiul fiert de mama? Hamlet n‑a recurs la așa ceva fiindcă se temea de ce ar fi putut păți în viața de apoi, eu însă nu credeam în viața de apoi, așa că, având în vedere părerea mea jalnică despre condiția umană și despre absurditatea eidureroasă, eu de ce‑aș fi continuat să exist? Până la urmă n‑am găsit un motiv logic, ajungând la concluzia că noi, oamenii,pur și simplu suntem determinați genetic să ne opunem morții. Viața bate rațiunea. Nu găsim un motiv logic ca să ne agățăm deviață, dar cui îi pasă ce spune capul – inima întreabă: ai văzut‑o pe Lola în minijupă? Oricât ne‑am lamenta și am suspina și am insista adesea destul de convingător, că viața este un coșmar fără sens de suferințe și lacrimi, dacă, brusc, cinevaar pătrunde la noi în cameră cu un cuțit ca să ne omoare, reacționăm imediat. Încercăm să ne luptăm cu el până la ultimul strop de energie ca să‑l dezarmăm și să supraviețuim. (Eu unul aș lua‑o la fugă.) Aceasta, recunosc, este o caracteristică ceține strict de structura noastră mole‑ culară. Până acum cred că v‑ați dat seama nu numai că nu sunt un intelectual, dar nicisufletul petrecerilor.

Fiindcă veni vorba, e uimitor cât de des mă consideră lumea „un intelectual“. O opinie la fel de deplasată ca și monstrul dinLoch Ness, întrucât în capul meu nu e nici urmă de neuron intelectual. Incult și neinteresat de studiu, am ajuns prototipultrântorului care șade în fața televizoru‑ lui, cu o bere în mână, cu sonorul dat la maximum, doar se transmite un meci de fotbal, cu posterul din revista Playboy lipit cu scotch pe perete, un barbar îmbrăcat în costum din tweed, cu petice în coate,specific unui profesor universitar de la Oxford. N‑am niște intuiții devastatoare, interpretări surprinzătoare, fiindcă nu înțeleg majoritatea poeziilor care nu încep cu „Trandafirii sunt roșii, violetele sunt albastre“. Dar, în schimb, am o pereche deochelari cu ramă neagră și poate că tocmai acești ochelari, plus talentul de a reține citate din surse erudite, prea profunde ca să le pot înțelege, dar pe care le pot folosi în activitatea mea ca să dau impresia falsă că știu mai mult, întrețin acest basmdespre mine.

OK, am fost crescut într‑o bulă de multe femei extrem de grijulii – mama, mătușile și patru bunici iubitori. Încercați să țineți pasul cu mine: tatăl tatălui meu, bogat cândva, un bărbat care mergea cu vaporul la Londra doar ca să vadă cursele de cai și avea o lojă la operă, acum sărăcit, trăind din Dumnezeu știe ce. S‑a căsătorit cu soția lui, și ea imigrantă, ca să poată intra în țară. Ea a fugit de pogromurile din Rusia, el, de serviciul militar obligatoriu. Ea era o bătrânică s‑o pui pe rană, diabetică, și stătea cu soțul și pisicile ei într‑o magherniță, cu o pianină la care nu cânta nimeni. Dar mă iubea, îmi dădea bani pe ascuns, cuburi de zahăr din cutia galbenă de domino, mereu generoasă, în ciuda sărăciei, nedo‑ rind altceva de la mine decât s‑ovizitez din când în când.

Și bunicii din partea mamei mă iubeau. Bunica, grasă și surdă, care toată ziua stătea la fereastră, zi de zi (după cum arăta, i‑ar fi stat mult mai bine pe o frunză de nufăr). Bunicul, activ, viril, mereu la shul1, și iată cum un pădu‑ che ca mine îi răsplătea bunătatea: împreună cu amicii mei am intrat în posesia unei monede de 5 cenți contrafăcute. 100% plumb.

WOODY ALLEN – Apropo de nimic, editura Litera, 2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *