WOODY ALLEN – Apropo de nimic (3)

Am început să citesc abia când am ajuns în ultimul an de liceu și am simțit cum hormonii mi‑o iau razna când vedeamfetele alea cu părul lung, drept, nerujate, machi‑ ate discret, îmbrăcate în pulovere negre pe gât, fuste și dresuri negre, cu genți mari, din piele, în care duceau un exemplar din Metamorfoza lui Kafka  pe care îl adnotau cu „Da, cât se poate de adevărat“ sau „Vezi Kierkegaard“. Printr‑o ciudățenie irațională, de ordin carnal, ele erau cele care‑mi cădeau cu tronc, prin urmare, când le dădeam întâlnire și le întrebam dacă ar vrea să vadă un film sau un meci de baseball, fetele preferau să‑l asculte pe Segovia sau să prindă o piesă de Ionesco la un teatru experimen‑ tal, moment în care eu făceam o pauză lungă,stânjeni‑ toare, la capătul căreia le spuneam: „Stabilim mai târziu“, apoi mă chinuiam să aflu cine erau Segovia șiIonesco. Mi se pare corect să spun că aceste fete nu așteptau cu nerăbdare numărul următor din Captain America sau chiarurmătorul roman polițist al lui Mickey Spillane, singurul autor din care puteam cita.

Când, în sfârșit, am reușit să‑mi dau întâlnire cu una din‑

tre aceste încântătoare, boeme, savante în devenire, a fost o experiență brutală pentru amândoi. Pentru ea deoarece încă de laînceput și‑a dat seama că are de‑a face cu un semidoct, care nu știe pe ce post joacă Stephen Daedalus2, iar pentru mine fiindcăam devenit conștient că sunt, cu adevărat, prost grămadă și, dacă voiam să sărut acele buze nerujate sau s‑o mai întâlnesco dată, trebuia să trec dincolo de Kiss Me Deadly (Sărută-mă mortal)1 și să mă apuc serios de litera‑ tură. Nu mă descurcamdoar cu istorioare despre Lucky Luci‑ ano sau Rube Waddell.2 Eram nevoit să văd ce‑i cu Balzac, cu Tolstoi și Eliot ca săpot face față unei conversații și nu să duc repede fata acasă, pe motiv că au dat peste ea frigurile galbene. Ca pe urmă să‑miplâng de milă la Bufetul Dubrow alături de alte victime lăsate cu buza umflată sâmbăta seara. Dar aceste eșecuri erau dedomeniul viitorului. Acum,

că v‑ați făcut o idee despre părinții mei, mă voi opri asupra celeilalte odrasle, soră‑mea. Pe urmă mă voi întoarce ca să mănasc și să las povestea să prindă aripi.

Letty este cu opt ani mai mică decât mine. Firește, când mai avea puțin și venea pe lume, părinții m‑au pregătit în cel mai rău mod cu putință: „După ce se va naște sora ta, nu vei mai fi în centrul atenției. Nu vei mai primi cadouri, ea le va primi. Va trebui să ne concentrăm atenția pe ea și nevo‑ ile ei, așa că să nu te mai aștepți să fii atracția principală.“ Poate că un altbăiat de opt ani ar fi rămas descumpănit de perspectiva căderii în dizgrație în favoarea nou‑născu‑ tei. Dar, chiar dacă‑mi iubeam mult părinții, știam că sunt niște amatori fără speranță, care habar n‑aveau cum se cresc copiii și ale căror predicții erau lipsite de temei, cum s‑au și dovedit a fi. Mă gândesc că este un fel de omagiu pen‑ tru ei faptul că am intuit, încă dinclipa în care au făcut‑o pe Cassandra, că mă vor iubi la fel, că nu mă vor abandona niciodată, că‑mi vor dori mereu fericire șibunăstare.

Pe sora mea am îndrăgit‑o din clipa în care am văzut‑o în leagăn, am iubit‑o, am ajutat la creșterea ei, am apă‑ rat‑o defricțiunile dintre părinți, care puteau degenera exponențial pornind de la chestiuni mărunte.

WOODY ALLEN – Apropo de nimic, editura Litera, 2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *