WOODY ALLEN – Apropo de nimic (2)

Între timp, devenisem iluzionist amator, fiindcă mă dădeam în vânt după tot ce însemna magie. Întotdeauna am fost atras de ceea ce poți face de unul singur, cum ar fi prestidigitația, cântatul la corn sau scrisul, lucruri care nu mă obligau să am de‑a face cu alți oameni care, dintr‑un motiv inexplicabil, nu‑mi erau simpatici și în care nu aveam încredere. „Dintr‑unmotiv inexplicabil“ fiindcă făceam parte dintr‑o familie numeroasă, iubitoare, care se purta frumos cu mine. Parcă, genetic vorbind, m‑aș fi născut pădu‑ che. Ședeam singur‑singurel și exersam tot felul de mișcări cu monede și cărți de joc, măfăceam că amestec cărțile sau că le tai, dădeam cărți de la fundul pachetului, le pal‑ mam. Un salt mic pentru un păduche înnăscut de la a scoate un iepure din joben la a măslui cărțile de joc. Moștenind ADN‑ul de escroc al tatălui meu, am ajuns foarte curând un maestru al pocherului, prin iuțeală de mână, trăgându‑i pe sfoară și sperând să‑mi iasă trucul și astfel ușurându‑i pe băieți de banii pe care‑i primeau de la părinți.

Dar să nu mai lungesc vorba despre mine și despre ticăloșiile la care mă pretam. V‑am povestit puțin despre părinții mei, darn‑am ajuns la momentul în care mama i‑a dat naștere micului ei infractor. Tata ducea o viață de boem, iar mama – care, de nevoie, trebuia să rezolve toate problemele serioase ale traiului de zi cu zi – era tot timpul preocupată de ceva, fără haz, fărănimic interesant. Era inteligentă, dar necitită, primul lucru pe care ți‑l spunea, mândră de „simțul ei practic“. Eu unul o găseam prea severă și prea insistentă, dar asta fiindcă voia să „fac ceva în viață“. S‑a uitat la rezultatele unui test IQ pe care l‑am făcut la vârsta de cinci sau șase ani și, chiar dacă n‑am să vă spun cum arătau, mama a rămas impresionată. Părinților mei li s‑a recomandat să mă trimită la Colegiul Hunter, o școală specială pentru copii supradotați, dar călătoria lungă cumetroul, în fiecare zi, din Brooklyn până în Manhattan, era prea istovitoare pentru mama sau mătușa mea, care măînsoțeau cu rândul. Așa că m‑au adus înapoi la P.S. 99, o școală pentru profesori retardați. Uram tot ce însemna școală și, dacă aș fi rămas la Hunter, nu cred că m‑aș fi ales cu ceva. Mama mă teroriza întruna – cu un IQ atât de mare, cum de eram cretin la școală? Un exemplu de cretinism sco‑ lastic: la liceu am făcut doi ani de spaniolă. Când am intrat la UniversitateaNew York, pentru cursul de spaniolă am reușit să mă fofilez la începători – adică era ceva nou pen‑ tru mine. Mă credeți saunu, am picat examenul.

Oricum, deșteptăciunea mamei nu avea în vedere și cul‑

tura, drept care nici ea și nici tata, care, academic vorbind, niciodată nu s‑a ridicat mai sus de baseball, pinacle sau filmecu Hopalong Cassidy, nu m‑au dus, nici măcar o dată, la un spectacol sau la un muzeu. Aveam 17 ani când am văzut prima dată un spectacol pe Broadway și am descoperit tablo‑ urile de unul singur când chiuleam de la școală și fugeam de frigul de afară, intrarea la muzeu fiind liberă sau foarte ieftină. Mai mult ca sigur tata și mama n‑au văzut o piesă de teatru, n‑au vizitat o galerie de artă și nici n‑au citit o carte în viața lor. Tata avea o singură carte, Bandele din New York. Singura pe care am frunzărit‑o în copilărie și motivul pentru care am ajuns să fiu fascinat de gangsteri, răufăcă‑ tori și fărădelegi. Îi știam pe gangsteri cum îi știau cei mai mulți băieți pe jucătorii de baseball. Îi știam și eu pe jucătorii de baseball, dar nu cum îi știam pe Gyp the Blood, Greasy Thumb Jake Guzik și Tick‑Tock Tannenbaum. A, știam și vedete de cinema, datorită verișoarei Rita,care își tapeta pereții cu fotografii color din Modern Screen. Am să scriu mai încolo despre ea, fiindcă a fost una dintre figurile lumi‑ noase din copilăria mea și merită mai multă atenție.

 

WOODY ALLEN – Apropo de nimic, editura Litera, 2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *