Şi este de ajuns să închid ochii pentru ca până la mine să ajungă, delicate şi prăfuite, sunetele unei case ce alunecă în toamnă: un Focşani al grădinilor, un Focşani al tulpinilor ce se arcuiesc,graţios, un Focşani al câinilor ce dormitează prin curţi şi al pisicilor temerare ce colindă străzile, în amieze letargice, un Focşani al acoperişurilor pe care soarele le încinge şi pe care adierea amurgului le preface în vaste oglinzi ale cerului, un Focşani al norilor care se desenează în faţa ochilor noştri, aşa cum s-a înfăţişat, cândva,privirilor celor care nu mai sunt.
Şi este acest Focşani, cel pe care textul jurnalului nostru îl încadrează în ierbarul său înmiresmat, ca pe o filă stingheră, portul în care au ancorat atâtea vacanţe şi atâtea aşteptări. Şi poate că vacanţele în care am poposit, la rândul meu, nu erau decât ecourile vacanţelor în care o studentă fragilă revenea din Timişoară,cetatea de la celălalt capăt al lumii: un drum al asprimii şi al speranţei, un drum al ceasurilor care se scurg vegheate de umbra celei care ai fi putut fi.
Iar acum, când totul nu mai este decât un edificiu funerar în care vântul pătrunde, spre a ne reaminti de clipele noastre, Focşaniul nostru capătă transparenţa dureroasă a unui vis din care nu ne mai putem trezi. Paşii mei sunt în căutarea paşilor tăi şi fiecare clipă care se scurge trimite spre clipele care ne-au fost date. Comuniune de minutare, comuniune de voci, comuniune de culori.
Întârziind în grădina în care am întârziat, împreună, în acel cel din urmă septembrie, mă abandonez mişcării pe care doar dragostea de dincolo de moarte o face să se nască în văzduh, ca pe o presimţire muzicală. Iubirea intră în rădăcini şi în nori, iubirea aduce cu ea lacrimile, dar şi înseninarea privirii, iubirea îndepărtează de mersul sterp al lumii şi trasează pe firmament, cu gest sigur, desenul evanescent alcătuit din materie celestă.
Şi despre toate acestea scriu în aceste pagini ce se ivesc din fiinţa îmgemănată care suntem, din fiinţa care a aşteptat moartea ta spre a se naşte cu adevărat, din fiinţa ce regăseşte cuvintele pe care le credea uitate pe vecie, din fiinţa care sălaşluieşte pe graniţa dintre lumi, în echilibrul fragil al melancoliei. Şi despre acestea toate scriu, iar în jurul meu mica noastră grădină capătă granulaţia nostalgică a unei fotografii gata să ne primească în rama ei. O continuitate pillatiană se simte în Focşanii noştri, ca un semn al tristeţii: ochii mei se deschid doar prin ochii tăi, iar mâinile mele mai există doar pentru ca mâinile tale de fum să mai poată atinge florile care cresc în lumină, plămadă a dorului ce ne locuieşte.
Şi ştiu că în cele din urmă, atunci când toate te vor stinge, Focşanii noştri arcuiţi ca o tulpină de trandafir vor fi casa în care ne vom căuta odihna. Şi din pragul ei noastre privirile noastre vor căuta largul, căci doar largul marin ne poate dărui împăcarea.
Cuvintele vor fi acoperite de amurg, ca de o pulbere a toamnei. Şi ne vom recunoaşte, căci timpul neîndurător a fost alungat de dragostea ce nu poate muri. Şi sufletele unite vor regăsi, în cele din urmă, tăcerea lor complice, iar fericirea uitată va dărui zilei ce nu mai cunoaşte noapte glasurile pierdute ale copilăriei noastre.
