Note pentru un jurnal al despărţirii (85)

De demult, foarte de demult, într-o casă din Focşani adormind în tihnă de trandafiri şi meri, mâna sigură a unei tinere profesoare melancolice aşternea pe pagina de gardă a ediţiei din biblioteca pentru toţi a “Medelenilor” un ex-libris în care se putea ghici truda visătoare de anotimpuri. Literele se desenau , cuminţi, pregătite pentru lungul somn al reveriei. Anii aveau să treacă, dar undeva, în acest sipet de miresme şi de voci, umbra ei avea să rămână fremătătoare, asemeni unui vânt de larg.

Iar atunci când mâinile mele deschid cartea, spre a revedea această grafie care nu a îmbătrânit, elegantă şi severă, mi se pare că în trupul de cerneală al timpului te revăd pe tine însăţi, astfel cum renaşti, eterică, în braţele de fum ale dorului.

Iar atunci când mâinile mele deschid cartea, spre a redescoperi acest drum de cuvinte ce duce spre locul de unde toate au început, mi se pare că un oraş de grădini, bunici, nepoţi şi căţei tresaltă în paginile unui album de fotografii, lucind tremurător în seara care stă ne acopere, ca un zăbranic înmiresmat.

Şi pe această punte merg în întâmpinarea ta, la fel cum, de demult, atât de demult, părinţii tăi veneau să te întâmpine, la rândul lor. Şi sunt, din nou, pierdut pe aceste culoare ale timpului, în căutarea fragmentelor de fericire care plutesc în acest văzduh saturat de jale şi de dor. Asemeni unui scafandru ce refuză claritatea luminii diurne, atras, irepresibil, de adâncul cu care se confundă, eu cobor mai departe, tot mai departe, în trecutul ce se recompune din atomi lichizi, ca o briză marină.

Şi suntem din nou acasă, în acest Focşani pe care am învăţat să îl iubim împreună; şui, provincial, marcat de graţia stângace a unei balerine visând în vitrina unei sufragerii desuete toropite de dor. Şi suntem din nou acasă şi aud, distinct şi luminos, vocea ta, o voce care duce mai departe vocile celor de dinaintea ta, o voce în care recunosc propriul meu glas, o voce ce alunecă peste mica noastră lume de trandafiri şi de meri, dăruindu-i această viaţă de graţie şi de miracol pe care nici o moarte nu o poate întrerupe, vreodată.

Şi doar în acest Focşani în care arde o flacără din flacără medelenilor putem să ne pregătim, împreună, pentru trecerea ce ne va acorda seninul din urmă. Privind către acest cer modest al trecutului nostru, căutăm cuvintele din care să zidim, trudnic, casa ce va fi adăpost. Şi doar în acest Focşani în care s-au adunat marile vacanţe, ca nişte zmee împinse de vânt, putem să regăsim pacea în care se amestecă jalea, trecerea şi dorul.

Şi spre acest Focşani pe care jurnalul nostru îl cuprinde, îndrăgostit, mă întorc în dimineţile solitare ce urmează comuniunii de vise. Din cuvintele aduse de tine, de dincolo de prag, închipui mormântul în ale cărui odăi răcoroase ne odihnim, ca într-un sfârşit de august, cu presimţiri de toamnă. Închid ochii şi tot ceea este pustiit de vreme revine către noi, purificat de lestul zilelor moarte.

Suntem, cu toţii,acasă, în Focşani şi aşteptăm toamna care stă să vină. Glasurile şi lătraturi de câini vin către noi, ca o alergare de unde. Mână în mână, zâmbim acestei clipe înseninate. Suntem cu toţii, acasă, iar zidurile se arcuiesc peste noi, ca un curcubeu de jucărie. Mă întorc şi te privesc, cu toată intensitatea iubirii mele disperate. Surâsul tău se desenează, discret şi cehovian. Lăsând în urmă cuvintele.alegem tăcerea. Jalea se stinge şi întinsul melancolic de petale ne ispiteşte cu lumina sa chopiniană. Suntem cu toţii, acasă: Focşaniul himeric se redeschide spre a primi,pentru totdeauna, pe cei care nu se vor mai despărţi niciodată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *