Gânduri de Ziua Taților: cum s-a născut o carte

Pe continentul nord american, în a treia duminică a lunii iunie se sărbătorește Ziua Taților. Copiii le oferă cadouri taților, adulții își invită părinții la restaurant, iar cei mai în vârstă se reculeg la mormântul celui ce le-a fost tată. Dar oare câți l-au cunoscut bine pe tatăl lor? Nu crează oare diferența de vârstă niște bariere?

Desigur, în familiile în care copiii continuă profesiunea tatălui, cum ar fi cazul fiilor de doctori, muzicieni, actori, scriitori, comercianți, fermieri, care lucrează – la maturitate – în același domeniu, cunoșterea atinge un nivel mai profund. Marea majoritate însă au profesiuni diferite de cea pe care a practicat-o tatăl lor, iar cunoașterea rămâne la nivelul familial, în care nu contează0 nici succesele profesionale și nici alte elemente din afara relației directe copil – părinte.

L-am cunoscut pe tatăl meu în etape, ca toți copiii. Până la 7-8 ani, m-a îngrijit în urma poliomelitei suferite la 5 ani. Ore, zile, luni, ani de masaje și exerciții, de luptă cu un braț inert. Ajunsă în clasele primare, apelam la ajutorul tatei pentru problemele de aritmetică. Nu-mi arăta soluția, îmi conducea raționamentul până o găseam singură. Când aveam 9-10 ani, i-am observat modul în care lucra. Era avocat și, când nu dădea consultații, scria pledoariile și eu îl priveam. le așternea întâi cu creionul pe ambele părți ale foilor, apoi le transcria cu stiloul, iar în final textul era dactilografiat de o secretară.

La aceste momente de lucru se adăuga bucuria de a-l asculta cântând la vioară, fie singur, fie la repetițiile de acasă cu cvartetul de coarde pe care 4 avocați îl inființaseră. Mai târziu, adolescentă, cântam împreună, el la vioară eu la pian, vorbeam despre cărți, sau ne povestea – fratelui și mie – idei interesante din diversele lui procese, fără să ne dea însă, niciodată, amănunte.

Ca tânără adultă, eram prietenă cu tata, făceam plimbări împreună, iar când s-a născut fiul meu, l-am văzut și în postura de bunic. Începuse să scrie epigrame și poezioare umoristice.

După ce am plecat din țară, în 1982, am avut cu el o corepondență regulată. Cred că scria scrisorile la fel ca atunci când lucra: întâi elabora ciorna în creion și apoi o copia pe curat cu cerneală, pentru că în niciuna din scrisori – le-am păstrat pe toate – nu e vreo ștersătură sau corectură. În scrisori trimitea uneori versuri în franceză pentru fiul meu, elev în anii ’84-’88 la o școală franceză din Montreal.

Prima vizită în țară după plecarea mea a fost în 1992. Atunci discuțiile mele cu tata s-au purtat la nivelul unor oameni trecuți deja prin încercările vieții. După alți doi-trei ani am revenit în țară aducându-l și pe fiu, iar profunzimea cunoșterii tatălui meu s-a adâncit. Atunci tata avea deja peste 80 de ani. Ne vizitase în Canada, ne cunoștea stilul de viață, corespondența nu încetase nicio clipă.

Doru-Pavel-2021-bun-de-trimis-la-Editura-page-002În acea vreme, în România, de la a cărei revoluție trecuseră vreo 5 ani, tata mi-a citit o piesă pe care o scrisesese recent despre un proces din anii ’50. Tot atunci mi-a vorbit pentru prima oară și despre dificultatea de a profesa avocatura în acea perioadă. Piesa mi-a plăcut extrem de mult și ulterior am aflat că i-a dat manuscrisul fratelui meu, Toma, care-l vizitase și el.

Ultima oară când l-am văzut a fost în 1995. S-a stins în 1997, an în care compania unde lucram m-a mutat de la Montreal la Toronto și a fost imposibil să plec în România, deși el era deja foarte bolnav.

Au mai trecut câțiva ani și l-am rugat pe Toma sa-mi trimită manuscrisul piesei, dar el a tot amânat, după care am fost amândoi acaparați de cotidian și anii au trecut fără să fi recitit piesa.

Recent, Toma s-a mutat de la Chicago pe coasta de vest și mi-a spus că a găsit într-una din lăzile cu cărți piesa lui tata – pe care o rătăcise – și încă un eseu, ambele dactilografiate. Le-a scanat și mi le-a trimis. Lectura lor m-a făcut să-l cunosc pe tata mai adânc, să înțeleg modul lui de gândire și felul în care și-a exercitat profesiunea.

Am hotărât, Toma și cu mine, să publicăm materialele – la care să adăugăm un eseu apărut în 1992, drept care am împărțit materialele și fiecare a început să le recopieze pe computer. Transcriind textele tatei, am intrat adânc în gândirea lui și am cunoscut în detaliu modul în care el și-a exercitat profesiunea în anii ’50, cu interdicțiile de care noi, copiii, nu eram la curent, în familie nu se vorbea despre asta.

Nașterea acestei cărți, prin contactul nostru cu fiecare cuvânt scris de autorul ei a constituit pentru noi, fiul și fiica lui, un moment  emoționant. Gândirea noastră s-a atins – literalmente – cu cea a unui tată căruia i-am descoperit calități profesionale, morale și literare pe care, altfel, nu le-am fi cunoscut niciodată.

Aceasta este istoria recentei apariții, la editura Vatra veche – director Nicolae Băciuț – a cărții Nedreptatea la putere 1948-1990 de Doru Pavel.

Notă: Articol apărut inițial în revista Vatra veche 6 / 2021

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *