Cehov sau despre lucrurile simple ale vieţii

Literatura lui Cehov nu are nimic tezist, didactic sau propagandistic. Ea nu are ca ambiţie comunicarea unui mesaj destinat să emancipeze omenirea , după cum nu conţine elementele menite să îndrume conduita semenilor ei. Literatura lui Cehov îmbrăţişează omenescul cu întreaga sa fragilă complexitate. Ironică sau melancolică, scriitura sa are oroare de declamaţie şi de imprecaţie. Tunetele ideologiei şi gravitatea scorţoasă sunt înlocuite de miile de tonuri ale nuanţei.

Şi aceasta pentru că textele lui Cehov sunt cele în care lucrurile simple ale vieţii pătrund cu toată subtilitatea lor muzicală. Din clipa în care a debutat în revistele umoristice până în momentul în care a întâmpinat moartea, stoic, Cehov nu a abdicat de la acest crez etic şi intelectual în egală măsură. Cehov nu a dorit să fie un scriitor angajat, în accepţiunea militantă preferată de atâţia dintre contemporanii săi. Rolul literaturii nu este acela de a moraliza şi de a da verdicte. Nefericirea sau dragostea nu pot intra în patul procustian al prejudecăţilor : inefabile şi stranii, ele sunt asemeni acelor sunete bizare ce intră în cele din urmă texte dramatice ale sale, ca o bătaie de aripi a destinului.

Lucrurile simple ale vieţii ascund, adeseori în veştiminte umile, ratarea şi incomunicabilitatea. Şi chiar şi atunci când umorul îi colorează paginile, literatura sa este încărcată de un sentiment al empatiei : fiinţele ridicole ale lui Cehov au consistenţa unei statui miniaturale gata a se sparge în oricare clipă. Ele traversează, de atâtea ori, linia de demarcaţie dintre comic şi dramatic. Nuanţele cehoviene sunt hrănite de conştiinţa complexităţii umane, iar ceea ce pare neînsemnat poate deveni neliniştitor. Ochiul cehovian este curios, fără a fi voyeurist. Cehov, spre deosebire de Tolstoi sau de Gorki, nu judecă cu asprime de profet. El se mărgineşte să scrie, căci literatura este, asemeni medicinei, o profesiune în care nu se poate trişa.

Curajul estetic al lui Cehov îl desparte de contemporanii săi. Cehov nu este nici obsedat şi nici inhibat de comandamentele ideologice. Ca nepot de iobag, Cehov refuză idealizarea narodnicistă, după cum nu poate cultiva imaginea pioasă şi falsă a unei nobilimi de ţară încremenite în timp. Atunci când scrie, Cehov oferă vieţii făgaşul pe care mesianismul îl detestă , organic. Ţăranii lui Cehov sunt atât de diferiţi de proiecţiile teofore sau progresiste ale literaturii ruse. Tonul sumbru al lui Cehov, în aceste istorii rurale, nu este un accident, ci reflectă despărţirea de crezurile mitologizante. Primitivismul şi brutalitatea se învecinează cu bunătatea sau naivitatea. Nuanţele cehoviene nu transmit adevăruri, ci doar interogaţii.

Şi dacă am privi la un text precum “ Doamna cu căţelul” am putea întrevedea, fie şi fugar, această acceptare melancolică a ambiguităţii destinului. Istoria cehoviană nu posedă anvergura “Annei Karenina”: sobră şi concisă, ea nu se încheie prin sinucidere teatrală. Ea nu este o vestejire a adulterului-finalul ei este, ca atâtea finaluri cehoviene, o pagină ce stă să fie scrisă. Dragostea a intrat în fibra personajelor lui Cehov şi ea nu mai poate fi alungată. Neliniştitoare şi ininteligibilă, ea naşte această viaţa secretă ce îi reuneşte pe cei doi : de acum înainte ceea ce le rămâne este să trăiască şi să îndure.

Lucrurile simple ale vieţii înseamnă, în capodoperele dramatice ale lui Cehov, căutarea ieşirii din cercul de fier al formelor vetuste. Arta MHAT-ului nu a putut înţelege, până la capăt, radicala despărţire a lui Cehov de teatrul epocii sale. Căci ce sunt replica lui Astrov din finalul “Unchiului Vania”, cu acea bizară evocare a îndepărtatei Africi, sau sunetele din “Livada de vişini” decât presimţirile unui vast domeniu de nelinişte existenţială? Lucrurile simple ale vieţii sunt uşa prin care Cehov pătrunde în acest întins al tăcerii şi al cuvintelor nerostite.

Lectura lui Cehov educă fără a recurge la predica moralizatoare. Nuanţele ei se aştern asemeni unei partituri pe care doar ochiul răbdător o poate descifra. Celor grăbiţi şi orbi literatura sa le va rămâne închisă. Pentru ca sunetul ei să se dezvăluie, întreg, este nevoie ca privirea să se elibereze de locul comun, în căutarea subtilităţii polifonice a vieţii înseşi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *